Ceauşescu avea acces la mari ziare occidentale

Fostul ofiţer de informaţii Liviu Turcu, care a cerut azil politic în Statele Unite în ianuarie 1989, a prezentat "lumii libere" metodele prin care regimul de la Bucureşti cozmetiza imaginea lui Nicolae Ceauşescu. Printre acestea, un loc de cinste îl reprezentau manipulările prin cumpărarea unor articole în ziarele vestice de mare tiraj. În urmă cu ceva vreme mecanismul slăvirii lui Ceauşeascu în presa internaţională a fost descris de Liviu Turcu şi pentru ziarul nostru.

Pentru facilitarea asimilării "noului stil" apologetic deschis, sec­ţia de propagandă şi de presă a CC al PCR a trecut la pregătirea de portofolii tematice cuprinzând articole şi comentarii în toate limbile de circulaţie internaţională potrivit directivelor politice primite. Aceste materiale au fost scrise de aceiaşi ziarişti care practicau zilnic stilul apologetic pentru mass-media româneşti.

Lista acestora a inclus majoritatea covâr­şitoare a ziariştilor care şi-au des­fă­şu­rat activitatea de dezinformare în principalele mass-media româneşti, în funcţie de profilul pe care au fost spe­cializaţi. Pentru materialele scri­se, ei au fost remuneraţi, iar mulţi dintre aceştia au fost incluşi şi în alte operaţiuni informativ-operative. Ne­semnarea articolelor şi comentariilor le-a creat acestora falsa impresie a evitării responsabilităţii morale, unii dintre aceşti autori excelând chiar în stilul apologetic sub acoperirea ano­nimatului.


ÎN VITEZĂ
Inapetenţa sau chiar imposibilitatea unora dintre agenţii de influenţă de a prelucra materialele pri­mite cu menţinerea stilului cerut a condus în unele situaţii la degra­darea calităţii înseşi a ope­ra­ţiunilor de dezinformare implementate. Nu puţine au fost situa­ţiile în care, sub presiunea ter­me­nelor extrem de scurte (uneori 48 de ore), mate­rialele scrise la Bucureşti au fost publicate simultan în ţări diferite şi sub semnături diferite, dar cu un conţinut şi sub o formă vizibil unitară. Evident că nici unul dintre agenţii de influenţă respectivi nu şi-a imaginat că serviciile de specia­litate româneşti îi vor expune atât de brutal şi într-un mod atât de neprofesional. Dacă aceste situaţii au trecut neobservate, aceasta s-a datorat şi faptului că majoritatea lor au avut loc în ţări în curs de dezvoltare.

Pe de altă parte, serviciile de dezinformare româneşti au ţinut permanent seama de regimul juridic specific fiecăreia dintre ţările vizate şi care reglementează relaţiile mass-me­dia autohtone cu interesele străine. Un exemplu în acest sens poate fi edificator. În majoritatea ţărilor occidentale este permisă publicarea sau difuzarea unei largi game de materiale politice sau poli­tico-eco­nomice sub titlul de paid advertisment, adică reclamă. În alte ţări, foarte puţine, între acestea şi Elve­ţia există o convenţie a editorilor ca acest gen de materiale să nu fie publicat nici măcar în această formă.

În SUA, sub paravanul legislaţiei care reglementează activi­tă­ţile de lobby, au fost publicate şi continuă practica publicării sau difuzării de materiale care fac obiectul operaţiunilor clasice de dez­informare din ţările comuniste, foste comuniste sau cu regimuri dictatoriale. Ancheta rea­li­zată de jur­nalistul american Weston Kosova, publicată în săptămânalul City Pa­per la Washington, este din acest punct de vedere extrem de instruc­ti­vă, inclusiv prin referinţele la unele ope­raţiuni de dezinformare româneşti. Astfel, în ultimii ani, serviciile româneşti au reuşit publicarea în Statele Unite a unui număr, este adevărat, restrâns de articole prin intermediul firmei de lobby "Van Kloberg and Associates", în zia­re ca Journal of Commerce, Wa­shington Times şi alte câteva ziare re­gionale, de o mai mică audienţă în plan federal. Mult diluate propa­gan­distic, semnatarii articolelor res­pective au plasat de fiecare dată în forme subtile idei menite să ridi­ce semne de îndoială asupra obiectivi­tăţii poziţiilor critice exprimate de contestatarii regimului de la Bu­cu­reşti. Evident, ca raportate la "stan­dar­­dele" aşteptărilor lui Nicolae Ceau­­şescu şi având termeni de com­pa­­ra­ţie mult mai spectaculari în ţările în curs de dezvoltare, aceste ope­ra­ţiu­ni au fost apreciate ca realizări minore.
THE TIMES, ÎN PLASĂ
Corespunzător ambiţiilor sale politice, Nicolae Ceauşescu a dorit ca apa­ratul său de dezinformare să creeze canale permanente de acces la cele mai prestigioase mass-media occidentale. Drept consecinţă, directivele sale politice pe linia opera­ţiunilor de dezinformare au inclus în mod automat ziare ca New-York Times, The Wall Street Journal, The Times, Le Monde, Le Figaro, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Neue Zürcher Zeitung, Corriere de la Sera, ca publicaţii care trebuia să reflecte "performanţele" sale politice fie în politica internă, fie pe plan inter­na­ţional.

Atenţia acordată acestor pu­blicaţii de o largă circulaţie interna­ţio­nală s-a fundamentat înainte de toate pe înţelegerea de către Nicolae Ceau­şescu a potenţialului manipulativ de excepţie al acestor publicaţii şi ignorarea cu bună ştiinţă a faptului că pres­tigiul acestora a fost clădit toc­mai pe respingerea în politi­­ca editorială a comerţului fără scru­pu­le cu infor­ma­ţii distorsionate. Pe­rioada ana­lizată lasă puţine motive de satisfacţie ser­viciilor de dezinformare româ­neşti faţă de aceste prestigioase publi­caţii. Furia lui Nicolae Ceauşescu faţă de eşecul penetrării informative a acestor publicaţii până la capacitatea de manipulare potri­vit intereselor sale s-a revărsat din plin asupra res­pon­­sabililor ope­ra­ţiu­nilor de dezin­for­­mare.

Chiar şi aşa, nu toate pu­blicaţiile din categoria men­ţionată au fost total imune ope­raţiunilor româneşti. Publicarea în anul 1988 în prestigiosul The Times a unei întregi pagini cu conţinut propa­gan­distic s-a realizat sub pretextul aniversării jubiliare a întregirii statu­lui naţional român la 1 Decembrie 1918. Opera­ţiu­nea a fost fi­na­lizată prin intermediul unui agent de in­fluen­ţă occidental cu relaţii în redacţia ziarului men­ţio­nat. În pofida faptului că pagina a fost consi­derată un paid advertisment, adică o reclamă plătită, im­pactul politic al apariţiei materialului respectiv a depăşit acest statut şi a creat un val de reacţii negative atât în cercurile politice, cât din partea opiniei pu­blice britanice şi in­ter­naţionale. Acţiunea a fost conside­ra­tă de unii observatori ca o încercare ro­mânească de a contra­balansa pu-blic criticile guvernului ma­ghiar faţă de situaţia drepturilor po­li­tice, economice şi cultu­rale ale mi­­norităţii maghiare din România, pe fondul polemicii tradi­ţionale dintre cele două ţări.

În realitate, ceea ce aveau să rea­lizeze foarte curând editorii prestigiosului ziar britanic a fost faptul că acţiunea aparent publicitară a avut un substrat politic mult mai amplu. Mai întâi trebuie menţionat că operaţiunea a fost conjugată cu ac­ţiuni similare desfăşurate în ţări ca RFG, Italia, Austria, Belgia, Canada şi altele, pentru a nu pomeni de cohorta operaţiunilor desfăşurate în ţările în curs de dezvoltare, folosite curent ca masă de manevră.

Prin conţinutul său festiv şi utilizarea preponderentă a termenilor pozitivi, materialul spărgea de fapt blocada politică la care regimul Ceauşescu era supus de mai bine de doi ani în principalele componente ale mass-media occidentale.

Nicolae Ceauşescu, ca şi principalii organizatori ai operaţiunii, a mizat înainte de toate pe asocierea automată în mintea cititorilor a prestigiului ziarului The Times cu conţinutul materialului întocmit la Bucureşti. Chiar dacă unii dintre cititori vor fi observat în cele din urmă că pagina era un paid advertisment (lucru destul de dificil avându-se în vedere modul de plasare tipografică în pagină), experţii dezinformării au mizat corect pe faptul că însăşi decizia conducerii ziarului de a publica materialul va fi asimilată de opinia publică ca pe o acceptare pe fond a conţinutului acestuia. În al doilea rând, ope­raţiunea a fost considerată un succes cel puţin parţial pentru faptul că discredita indirect Ungaria, cu a cărei conducere de partid Nicolae Ceau­şes­cu se afla în polemică deschisă.

Aflată în plutonul fruntaş al deschiderii poli­tice pe calea reformismului în Europa de Răsărit, dictatorul român vedea în Ungaria şi orientarea noilor lideri politici un avanpost al manevrelor antiromâneşti inspirate de Moscova în deplin acord cu principalele puteri occidentale. De altfel, operaţiunile de dezinformare pe această linie au fost mult mai numeroase şi mai diversificate. Nu în ultimă instanţă, opera­ţiu­nea The Times a avut scopul de a oferi aparatului de propagandă şi dezinformare internă prilejul de a cultiva iluzia grandorii şi popularităţii de care liderul român continuă să se bucure pe plan internaţional inclusiv în Occident.

În acest context, apara­tul dezinformării a transformat apariţia unui simplu paid advertisment într-un spectacol propagandistic de mare anvergură preluat integral de mass-media româneşti. Ignorându-se cu bună ştiinţă condiţiile publicării, opiniei publice româneşti i s-a pre­zen­tat imaginea deformată conform că­reia iniţiativa publicării ar fi apar­ţinut integral ziarului britanic, care im­plicit ar fi elaborat şi materialul pu­blicat. Coincidenţa opiniilor exprimate în material cu cele diseminate zil­nic de presa oficială constituia un ar­gument în plus în favoarea "jus­teţei" şi "unanimităţii" pe plan inter­na­ţional a politicii duse de Nicolae Ce­auşescu, un motiv în plus ca socie­ta­tea românească să-i acorde girul său în continuare în pofida dis­cre­pan­ţe­lor flagrante resimţite în viaţa de zi cu zi. Şi, cum lupul, vorba proverbului, îşi schimbă părul, dar nu şi năravul, îi in­vit pe cititori să-şi amintească tamtamul cu care guvernanţii de după 1989 via mass-media oficioase şi-au pre­zentat "realizările" făcând trimitere la ample materiale sau suplimente do­cumentare apărute în prestigioase publicaţii occidentale din Franţa, Marea Britanie şi chiar Statele Unite.
PROPTEA PENTRU REGIM
În sfârşit, revenind la anii regimului N. Ceausescu, această atât de apa­rent inofensivă operaţiune de de­zinformare, raportată la standar­dele serviciilor informative occidentale, a fost en gros utilizată de regimul de la Bucureşti pentru a "denunţa" impli­cit caracterul tendenţios al comentariilor postului de radio Europa Liberă, principala sursă alternativă de informare la acea dată a românilor. Folo­sind un ambalaj propagandistic pe o temă extrem de sensibilă româ­ni­lor, cum este problema naţională, apa­ratul dezinformării a reuşit prin fina­lizarea acestei operaţiuni să mai pună o cărămidă de sprijin la un edifi­ciu politic menţinut artificial prin arta celei mai crase manipulări. Un alt exem­plu care demonstrează "rafina­men­tul meto­do­logic" al operaţiunilor de dezinformare românesti îl constituie manipularea cu succes în a doua parte anului 1988 în momente po­litice apreciate ca fiind importante de Ni­colae Ceauşescu a două prestigi­oa­se componente ale mass-media vest-germane: postul de televiziune ZDF şi cunoscutul cotidian Die Welt. Nicolae Ceauşescu a dispus lansarea celor două operaţiuni în contextul intensificării campaniei critice a mass-media vest-germane faţă de condiţiile de viaţă ale minorităţii germane din România şi îndeosebi faţă de pericolul demolării satelor în care locuia aceasta, ca urmare a începerii vastului program de resistematizare teritorială. Prezenţa comunităţii germane în România a fost una dintre pârghiile favorite ale lui Nicolae Ceauşesu în diplomaţia relaţiilor dintre regimul de la Bucureşti şi Guvernul de la Bonn.

Dar nivelul relaţiilor şi atmosfera dintre cele două guverne erau în anul 1988 departe de începutul spectacular al acestora în anii '60. Relaţiile bilaterale româno-vest-germane au fost întotdeauna marcate de momentul politic unic al stabilirii relaţiilor diplomatice în anul 1967, când nici o altă ţară din blocul est-european nu risca o astfel de manevră politică. Încercările guvernului vest-german de a-l convinge pe Ceauşescu să-şi modifice politica economică, dar şi crearea de condiţii aparte pentru protejarea economică a comunităţii germane s-au lovit de refuzul permanent al dictatorului român. Nemulţumirea cancelariei vest-germane avea să crească şi mai mult o dată cu solicitarea lui Ceauşescu privind ridicarea sub­stanţială a compensaţiilor financiare plătite de RFG pentru fiecare dintre etnicii germani cărora li se aproba viza de emigrare din România şi despre care cititorii Jurnalului Naţional au putut citi în ediţia de marţi, 6 aprilie. Pentru prima dată după un număr de ani, mass-media vest-germane spăr­geau tabuul impus de Bonn de a aborda deschis un subiect tot atât de sensibil ca şi negocierea de către Guvernul israelian a emigrării evreilor etiopieni.
CAZUL LINDLAU
În acest context, Nicolae Ceau­şescu a preluat personal conducerea opera­ţiu­nilor de dezinformare vi­zând dezamorsarea situaţiei ex­plo­zive create de mass-media vest-germane şi apreciate de dictator ca fiind inspirată direct de Guvernul de la Bonn. Operaţiunile au vizat deopo­trivă canalele politico-diplomatice, ca şi cele ale mass-media.

Tributar concepţiei conform căreia guvernul unei ţări controlează în mod discreţionar activitatea mass-media, conducătorul ro­mân a abordat operaţiunile de dezinformare a opiniei publice ca parte intrinsecă a celor vizând influenţarea sau, mai bine zis, determinarea unei modificări a poziţiei centrului de decizie politic vest-german.

Pentru realizarea primei opera­­ţiuni de dezinformare a fost selec­ţionat unul dintre cei mai cunoscuţi reporteri ai televiziunii vest-germane, Dagobert Lindlau. Acelaşi reporter pe care românii l-au putut vedea şi auzi atunci când postul de televiziune Antena 1 a difuzat recent documentarul Susannei Brandstatter pe tema evenimentelor din decembrie 1989. Specializat în problematica est-europeană, Dagobert Lindlau constituia nu numai o autoritate jurnalistică, ci cores­pundea şi criteriilor stabilite de Serviciul Român de Informaţii pentru a fi parte a unui joc operativ de mare anvergură coordonat chiar de şeful statului.

Cunoscut pentru poziţia sa critică faţă de regimurile comuniste în general, Lindlau avea totuşi o afecţiune specială pentru România, unde avea un număr de prieteni şi chiar relaţii amicale personale cu unele oficialităţi. În condiţiile în care timp de luni şi luni regimul de la Bucureşti refuzase să acorde vize de intrare majorităţii covârşitoare a ziariştilor occidentali, încercându-se în acest fel cel puţin diminuarea, dacă nu eliminarea, materialelor critice despre regimul lui Nicolae Ceauşescu, invitaţia discretă facută jurnalistului vest-german reprezenta o tentaţie profesională irezistibilă.

În plus, Dagobert Lindlau a făcut cunoscut interlocutorilor săi, agenţi care-şi desfăşurau activitatea în mod acoperit în cadrul Agerpres, că acceptă deplasarea doar dacă i se satisface un număr de condiţii. Libertate absolută de deplasare în Bucureşti şi zona Transilvaniei locuită de minoritatea germană, alegerea de către ziaristul vest-german a interpretului de limbă română, precum şi contacte libere cu locuitorii satelor vizitate. În acest mod, Lindlau a considerat că va putea evita situaţia de a fi manipulat şi încadrat informativ de securitatea română. Implicit, el a promis că nu va insista sau încerca să contacteze persoane socotite indezirabile regimului politic din România.

Spre surpriza sa, toate cererile i-au fost satisfăcute, iar Lindlau şi echipa sa de filmare şi-au desfăşurat vizita în condiţii de excepţie ţinând seama de practicile obişnuite de supraveghere şi hărţuire a ziariştilor occidentali vizitatori ai României. Obiectul reportajului său l-a constituit cla­rificarea controversei între mass-media vest-germană (şi occidentale în general) şi poziţia oficială română privind aplicarea programului de resistematizare rurală, cu deosebire prin demolarea satelor locuite de minoritatea germană.

De remarcat că întreaga operaţiune de dezinformare a avut drept principal punct de sprijin alegerea unui asemenea subiect. Speculând inexactitatea informaţiilor vehiculate cu o uşurinţă condamnabilă de presa vest-germană, dar şi rod al interzicerii accesului ziariştilor occidentali în zonele amintite, aparatul de dezinformare s-a bazat înainte de toate în jocul său operativ pe integritatea profesională a lui Dagobert Lindlau. Rezultatul obţinut a fost de-a dreptul spectaculos pentru Nicolae Ceau­şescu.

Din reportajul filmat şi din inter­viurile luate de echipa vest-germană a rezultat clar că nici unul din satele locuite de minoritatea germană nu fusese demolat şi nici nu existau argumente serioase care să confirme acest lucru într-un viitor apropiat. Mai mult, întrebând pe parcursul reportajului mai mulţi locuitori ai satelor vizitate, ingrijoraţi de perspectiva strămutării forţate, de unde au informaţiile, răspunsul a venit ca o bombă: de la postul de radio Europa Liberă.

Din punct de vedere jurnalistic, Dagobert Lindlau a considerat că are şansa unică de a destrăma personal o opinie publicată şi comentată pe larg de toate mass-media vest-germane, sub nume dintre cele mai prestigioase. O ocazie excepţională pentru Lindlau de a-şi spori prestigiul şi popularitatea ca "apărător al adevărului, dincolo de jocurile politice de culise". Şi ziaristul vest-german nu a ratat această şansă. Opinia publică vest-germană a fost în mod vădit şocată de re­velaţiile lui în contradicţie cu reportajele anterioare, multe realizate în mod clandestin sau pe baza afirmaţiilor unora dintre opozanţii regimului politic de la Bucuresti.

Savurându-şi succesul profesional de a se afla în plină controversă pu­blică a mass-media vest-germane, Dagobert Lindlau a publicat, de asemenea, un amplu articol în Suddeutsche Zeitung. În acesta, el a apărat acuzaţiile colegilor săi germani de a fi ignorat fie măcar şi aplicarea de către regim a de­vastatorului plan de resistematizare atât în Bucureşti, cât şi în alte zone adiacente capitalei României. Justificarea sa a fost că astfel de măsuri sunt "inerente" oricărei ţări în curs de modernizare. Adică, exact poziţia dorită de Bucureşti.

Mai mult, a afirmat Dagobert Lindlau în articolul său, planul de resistematizare nu ar trebui să îngrijoreze pe nimeni în Occident, întrucât este... irealizabil practic în modul cum a fost conceput de Nicolae Ceauşescu. Organizarea unei mese rotunde la München sub egida ZDF a diminuat prea puţin din efectul operaţiunii de dezinformare româneşti, cu atât mai mult cu cât Lindlau a continuat să-şi susţină punctul de vedere prin generalizarea incorectă a unui adevăr local la o situaţie politică generală. Operaţiunea a fost consi­derată de Nicolae Ceauşescu un succes de proporţii, în condiţiile în care izolarea şi cri­ticile adresate regimului său politic atin­seseră anterior reportajului lui Dagobert Lindlau cote dintre cele mai îngrijorătoare.

Aşa încât, fără a fi pe statele de plată ale Serviciului de Informaţii Român, Dagobert Lindlau a acţionat ca unul dintre cei mai sârguincioşi agenţi de influenţă ai acestuia. Ca urmare, lui Lindlau i s-a comunicat că, datorită poziţiei sale "obiective" faţă de realităţile din România, el poate reveni oricând în ţară pentru realizarea de noi reportaje. Fie doar şi această atitudine neobişnuit de favorabilă a unui regim dictatorial, cunoscut pentru idiosincrazia sa faţă de jurnaliştii occidentali, ar fi trebuit să-i amintească lui Lindlau de dictonul antic conform căruia "mă tem de greci chiar şi atunci când fac daruri"!!! Evident că aparatul de de­zin­formare intern a exploatat la maximum prin intermediul mass-media ro­mâ­neşti atât prezenţa în ţară a echipei televiziunii vest-germane, cât şi celelalte evenimente declanşate de difuzarea de către ZDF a reportajului acestuia.
FOLOSIREA ZIARULUI DIE WELT
Cel de-al doilea exemplu îl constituie operaţiunea de dezinformare în care a fost atras şi folosit redactorul-şef al cunoscutului cotidian Die Welt. Între tehnicile de dezinformare folosite cu precădere de Nicolae Ceauşescu, atunci când mass-media sau cercu­rile politice internaţionale îl criticau deschis, s-a numărat şi cea a accordării de largi interviuri unor interlocutori cu un prestigiu recunoscut. Puţini politicieni şi, mai ales, şefi de state au folosit această tehnică atât de eficient precum şeful statului român.

Avantajul lui Ceauşescu a fost acela că, dată fiind prezenţa sa îndelungată la conducerea României, el a putut exploata experienţa acumulată în perioada în care circum­stanţele politice internaţionale i-au fost deosebit de favorabile. Valorificând regulile protocolului internaţional, Ceauşescu a folosit prilejul acordării de interviuri ca pe o tribună mondială pentru plasarea propriilor idei sau pur şi simplu ca instrument în jocurile operative la care a decis să participe direct.

În anii '80, o dată cu degradarea situaţiei politice, economice şi sociale în România, solicitările mass-media occidentale de a-i lua interviuri lui Nicolae Ceauşescu s-au rărit şi, totodată, au devenit ocazii de a răspunde unor întrebări din ce în ce mai incomode. Din aceste considerente, apara­tul de propagandă şi-a îndreptat atenţia aproape exclusiv asupra mass-media tărilor în curs de dezvoltare, în care dispunea de agenţii de influenţă necesari şi putea să-şi finalizeze operaţiunile fără riscuri sau dificultăţi deosebite.

În contextul politic internaţional deja menţionat cu ocazia pre­zentării operaţiunii Dagobert Lindlau şi cronologic urmând acesteia, Ceauşescu a decis să folosească într-un mod cât mai eficient breşa creată în cadrul mass-media vest-germane. Alegerea redactorului-şef al cunoscutului cotidian Die Welt s-a facut în baza informaţiilor obţinute de Serviciul de Informaţii Român privind relaţiile sale personale şi accesul direct la cancelarul vest-german, Helmut Kohl, şi vicecancelarul şi mi­nistrul de Externe, M. Genscher.

Ping-pongul propunerilor şi contrapropunerilor lansate pe canalele diplomatice ale relaţiilor bila­terale era considerat în acel moment de Nicolae Ceauşescu ca fiind nesatisfăcător din punctul de vedere al părţii române. La Viena, locul unde se desfăşurau lucrările CSCE, presiunile asupra delegaţiei române se intensificau pentru deblocarea obiecţiilor României în finalizarea documentului deja acceptat de celelalte delegaţii participante.

Folosindu-se canale confidenţiale, i s-a transmis, în acest context, redactorului-şef Manfred Schell disponibilitatea lui Nicolae Ceauşescu de a acorda un interviu care să includă elemente spectaculoase în relevarea viitoarei politici interne şi externe a României. Interviul a fost perfectat într-un timp relativ scurt, ca urmare a presiunilor părţii române, dar a impus acesteia şi un compromis neobişnuit. Manfred Schell a limitat prezenţa sa pe teritoriul României din cauza programului său de lucru perfectat anterior la sub 24 de ore. În circumstanţe obişnuite, nimeni din anturajul lui Ceauşescu nu ar fi îndrăznit să-i aducă la cunoştinţă aşa ceva.

De obicei, astfel de întâlniri se lăsau la latitudinea perso­nală a dictatorului, care, în stilul de lucru al Porţii Otomane, făcea ca aşteptarea să dureze cel puţin câteva zile. În decembrie 1988, Ceauşescu, încurajat de succesul operaţiunii anterioare, nu dorea să piardă o ocazie unică de a-şi aplica propriile planuri politice într-un context politic internaţional care-i era cât se poate de nefavorabil. Singura contracondiţie - de altfel, regula de fier în protocolul românesc - a fost ca ziarul să publice integral interviul, iar dacă se considera necesar de către conducerea ziarului, să facă unele comentarii pe marginea acestuia, comentarii care urmau sa fie făcute separat şi într-un număr ulterior al ziarului.

Luat la data de 20 decembrie 1988, amplul interviu a fost publicat integral la data de 30.12.1988. Evenimentul i-a oferit lui Nicolae Ceauşescu cea mai importantă ocazie din ultimii cinci ani ai regimului său de a-şi promova fără restricţii ideile prin accesul direct la mass-media occidentale. Comentând desfăşurarea cursului politic din URSS şi, mai ales, din celelalte ţări ale blocului est-european, Ceauşescu şi-a atins deopotrivă mai multe obiective: exprimarea unei poziţii singulare, elaborată în mod diversionist, urmărind scoaterea sa din izolare şi relansarea pe scena politică internaţională; folosirea acestei ocazii pentru încurajarea lui Honneker şi Husak de a constitui împreună cu el o axă politică menită să oprească valul reformist declanşat de politica de glasnost şi perestroika a lui Mihail Gorbaciov; reafirmarea doctrinei naţionaliste, ca avertisment public menit să descurajeze orice încercare externă venită din Est sau din Vest de a sti­mula procesul reformist în România.


CURIER PENTRU KOHL
Evident că Nicolae Ceauşescu a folosit, de asemenea, întâlnirea cu Manfred Schell pentru a-i transmite cancelarului vest-german unele propuneri neoficiale menite să renormalizeze relaţiile bilaterale şi să faciliteze procesul de diminuare a atitudinii critice a aliaţilor săi occidentali. Reacţiile negative ale mass-media vest-germane după publicarea interviului în Die Welt demonstrează că acestea au sesizat rapid substratul propagandistic urmărit de Ceauşescu, iar scurtul comentariu justificativ semnat de Manfred Schell a fost considerat de confraţii săi ca tardiv şi minor. Evident, aparatului dezinformării interne i-a revenit din nou sarcina de a va­lorifica în mod corespunzător, prin intermediul mass-media românesti, un eveniment pe cât de rarisim, pe atât de important. Coincizând prin planificare cu sfârsitul anului, perioada de bilanţuri de orice fel în România comunistă, mai mult ca oricând, opinia publică a fost obligată să înghită o nouă şi dureroasă pastilă a visurilor deşarte.