x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special CEC nu mai dădea împrumuturi pentru locuinţe în oraşele mari

CEC nu mai dădea împrumuturi pentru locuinţe în oraşele mari

de Daniela Ivan    |    30 Iul 2009   •   00:00
CEC nu mai dădea împrumuturi pentru locuinţe în oraşele mari
Sursa foto: /Agerpres

Casa de Economii şi Consem­na­ţiuni (CEC), singura bancă din comunism, era în anul 1989 pentru mi­lioane de români locul în care banii fac pui, după cum spunea un slogan pu­blicitar. Nu însă şi locul de unde puteai lua bani, pentru că, din 1987, creditarea pentru locuinţe era aproa­pe inexistentă.

În ciuda reclamelor dese pe care Casa de Economii şi Consemnaţiuni le difuza în presa vremii, activitatea de creditare pentru locuinţe s-a re­strâns, şi  în anul 1989 a ajuns aproa­pe de zero. Încă din 1987, oamenii muncii au început să nu mai apeleze la împrumuturi de la CEC pentru achizi­ţionarea de locuinţe. Aşa s-a ajuns ca singura bancă din Republica Socia­listă România să acorde în anul 1987 numai 4.540 de credite imobiliare, în valoare totală de 94,8 milioane de lei, iar numărul acestora a început să scadă până a încetat cu totul spre sfârşitul lui 1989, conform datelor oferite de CEC.

Două sunt mo­ti­vele pentru care românii au renunţat la aceste împrumuturi. Primul este că, încă din 1987, conducerea de stat şi de partid a hotârât ca activitatea de cre­ditare să se restrângă, să nu se mai acorde împrumuturi pentru construirea sau cumpărarea de locuinţe în oraşele mari sau municipii. "Am vrut să iau un credit de la CEC pentru a cumpăra un apartament în Alexandria şi nu am reuşit. Am aflat că în reşedinţele de judeţ nu se mai dădeau credite", îşi aminteşte Ion Cristea. Omul mai spune că Bucureştiul şi oraşele mari erau închise, adică nimeni nu putea să se mute în acestea, să-şi ia serviciu sau să-şi cumpere casă dacă nu avea buletin de localitatea respectivă. Pe de altă parte, chiar şi pentru cei cu buletin, ritmul de construcţie nu mai ţinea pasul cu necesităţile, pentru că acestea erau oraşele în care tot mai mulţi oameni se stabileau fie prin căsătorie, fie prin înfieri sau îngrijire de bătrâni.

În al doilea rând, s-a produs şi o accentuare a nerealizărilor în cadrul planului de creditare pentru construi­rea şi cumpărarea de locuinţe propri­e­tate personală din cauza unor re­ţi­neri venite din partea populaţiei în contractarea de locuinţe generate de majorările de preţuri din 1982 şi a insuficientei preocupări din partea organelor locale pentru oferirea de amplasamente corespunzătoare ce­rin­ţelor populaţiei, se arată în lucra­rea "Casa de Economii şi Consemna­ţiuni 1864-2004, 140 de ani de activitate".
Regimul, deşi accepta creditul pentru locuinţe, nu-l încuraja. Însă până în 1982-1984 era o soluţie pentru cei care-şi pierdeau răbdarea să aştep­te repartiţia unei case. Însă, după ce preţurile au fost reactualizate, româ­nii care apelau la CEC plăteau, fără să ştie, de două ori preţul locuinţei. "Cei care cumpărau prin ICRAL nu ştiau că plăteau dublu faţă de preţul de construcţie. Avansul pe care-l dă­deau acoperea integral costul construcţiei, iar împrumutul de la CEC care se plătea în rate egale fără dobân­dă era încă o dată preţul apartamentului", îşi amin­teşte Nicolae Noica, fost mi­nistru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, pe vremea respectivă inginer inspector de specialitate la Institutul Central de Cer­cetare şi Proiectare Construcţii.

El mai precizează că oamenii muncii nu cunoşteau atunci care era preţul real de construcţie, pentru că în afara locuinţelor cumpărate de la ICRAL, restul se dădeau în folosinţă, contra unei chirii modice. Statistica arată că în anul 1989, din cele 60.400 de locuinţe date în folosinţă, majoritatea, respectiv 54.979 erau finanţate din fondurile statului şi ale întreprinderilor şi date în chirie muncitorilor, doar 5.421 erau cum­părate de populaţie din fondurile proprii sau împrumutate de la CEC (în oraşele mici şi sate).


CUM SE LUA CREDITUL

Mulţi români şi-au cumpărat apartamente cu banii de la CEC până în 1989. Între 1970 şi 1987, statul a încurajat şi proprietatea particulară, prin reglementarea construirii de locuinţe proprietate personală cu sprijinul statului, conform capitolului 2, legea 4/1973 referitor la vân­zarea de locuinţe din fondurile sta­tului. În privinţa preţurilor acestea au fost reglementate iniţial prin HCM  nr.146/1960, privind unele măsuri de proiectare şi execuţie a con­strucţiei de locuinţe şi HCM nr.127/1968 prin care se fixau preţuri plafon pentru apartamente.

În anul 1976, prin Decretul nr.447 se stabileau preţurile limită ale locuin­ţelor care se construiau din fondurile sta­tului, cât şi pre­ţurile de contractare a locuinţelor proprietate per­sonală care se executau cu sprijinul statului prin credi­tul acordat. În decret se stabilea că preţurile sunt unice, determinate pe tipuri de apar­tamente cu numărul de camere stabilit prin decizia Consiliului de Stat nr.68/1975. Erau precizate clar fi­nisajele şi suprafeţele aferente. De asemenea se limita beneficiul ma­xim al întreprinderii constructoare de locuinţe la 6% din valoarea totală a cheltuielilor din deviz, iar comisionul unităţii prin care se contracta apartamentul era de 1% şi se in­cludea în preţul locuinţei.

Imediat după 1977, apare împăr­ţirea apartamentelor după gradul de confort, începând de la "sporit" şi până la confort de gradul 3. Pe de altă parte, Legea 4/1973 privind construcţia de locuinţe stabilea şi modul de creditare a locuinţei pro­prie­tate personală. Acest act normativ stipula negru pe alb că "toţi ce­tă­ţenii indiferent de venitul lunar au dreptul să-şi construiască o casă" şi că statul acorda credite pe termen lung. Dar şi în aceste condiţii se stabileau priorităţi în acordarea creditului: muncitorii calificaţi, în primul rând cei din marile unităţi industriale, salariaţii transferaţi în interes de serviciu, cadre de specialitate ce lucrau în producţia materială, tineri căsătoriţi şi apoi ceilalţi salariaţi.

"Acordarea creditelor pentru construcţia de locuinţe proprietate personală se făcea la propunerea colectivelor de muncă în care solicitanţii îşi desfăşoară activitatea aprobate de Comitetele oamenilor Muncii, spune Nicolae Noica. Avansul mi­nim şi durata de rambursare era stabilită în funcţie de salariul tarifar lunar. De exemplu, cine avea un sa­lariu până la 1.500 de lei trebuia să dea un avans minim de 20% şi putea să ia un credit pe o perioadă de ma­xim 25 de ani, iar cine avea un sa­lariu cuprins între 1.500 şi 2.000 de lei trebuia să dea un avans minim de 25% şi putea lua un împrumut pe maxim 20 de ani. Angajaţii cu o re­tribuţie lunară peste 2.001 de lei erau obligaţi să aibă un avans minim de 30% şi se puteau împrumuta pe maxim 15 ani. De asemenea, erau stabilite credite maxime acordate pentru o locuinţă. Pentru un apartament cu două camere se putea lua un împrumut de maxim 55.000 de lei, pentru unul cu trei ca­mere de 70.000 de lei, iar pentru o garsonieră 35.000 de lei. Dobânda varia atunci între 2%-5%, stabilită în func­ţie de salariul tarifar lunar.

×