x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Cei mai frumoşi ani din viaţă i-am petrecut în România

Cei mai frumoşi ani din viaţă i-am petrecut în România

09 Iun 2009   •   00:00
Cei mai frumoşi ani din viaţă i-am petrecut în România
Sursa foto: Arhivele Naţionale/

M-am născut în Sudan, în 1954, la Khartoun. Tatăl meu a fost funcţionar public, a ajuns director general în Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor; mama mea a fost casnică. Noi suntem şase fraţi, patru băieţi şi două fete. Cea mai mare este o fată; pe urmă suntem patru băieţi – eu sunt al treilea; cea mai mică dintre noi e o fată.



Cu toate că mama mea nu a învăţat la şcoală şi nu ştie să citească sau să scrie, noi toţi fraţii am învăţat şi am terminat toţi câte o facultate. Unii chiar au făcut studii postuniversitare. Mama s-a ocupat de noi şi de şcoala noastră, a avut grijă cum învăţăm - mama, nu tata.


Un lucru important: mama s-a ocupat de noi (ca să învăţăm), în afara treburilor din casă de care tot ea avea grijă. Am terminat liceul la Khartoum în 1974 şi am intrat la Facultatea de Comerţ, tot acolo, dar am dorit să plec în Europa, să fac facul­tatea în străinătate. Generaţia mea pe atunci avea de ales între Egipt şi Anglia ca să-şi facă studiile. Eu citisem foarte mult despre estul Europei, despre Rusia, despre Cehoslovacia, despre Ro­mâ­nia, despre Ungaria şi am avut şansa să obţin o bursă, să vin să studiez în România (bursă dată de statul român în anul 1975).

Era perioada când UNESCO a ajutat România în domeniul învăţă­mân­tului; atunci a ajutat să se construiască Institutul Politehnic din Bucureşti. Şi aşa ştiu eu că România trebuia - pentru ajutorul acordat - să ofere burse pentru ţările în curs de dezvoltare sau din lumea a treia, burse de studii în România. Iar Sudanul a beneficiat de vreo 30 de burse anuale în diferite domenii: medicină, politehnică, ASE.

Eu am venit cu bursă să fac Politehnica în 1975. Am făcut anul pregătitor, când am învăţat limba română, la Timişoara. A fost un an foarte frumos, am cunoscut Banatul. Am amintiri foarte frumoase despre Timişoara. A fost de fapt luarea mea de contact cu România. Am ajuns în Ro­mânia la 5 noiembrie 1975. Am stat în Bucureşti aproape 10 zile, în căminul de tranzit, până s-au făcut toate formalităţile pentru bursă. Cei care urmau să facă Politehnica erau repartizaţi la Ti­mişoara sau la Iaşi. Eu am fost repartizat la Timişoara.

În perioada aceea era destul de greu pentru noi, străinii, să avem contacte cu românii. Eram cazaţi în aşa fel încât să nu prea avem contacte cu românii. Dar eu m-am descurcat şi am intrat în legătură cu studenţii români. Nu am lăsat să-mi scape nici o şansă de a-i cunoaşte pe românii din jur. Am învăţat limba română destul de repede. Am avut o profesoară foarte, foarte bună, pe care o respect foarte mult şi astăzi. A fost primul român pe care l-am cunoscut bine. Am învăţat, cred, mai repede limba română pentru că ne preda fără o limbă ajutătoare, ne preda limba română în româneşte. Cred că din cauza asta am reuşit să învăţ mai uşor şi mai repede limba română.

Tot la Timişoara am văzut prima zăpadă din viaţa mea. A fost foarte interesant. Iarna a fost suportabilă, aveam condiţii foarte bune la cămin, căldură suficientă. Bursa pe care am primit-o la început cuprindea şi o sumă de bani pentru îmbrăcăminte de iarnă. Îmi aduc foarte bine aminte că profesoara noastră a ţinut să nu cheltuim noi bursa asta, ci să mergem cu ea la ma­gazinul Bega, cu toată grupa, şi ne-a ajutat să ne cumpărăm haine de iarnă. Probabil că, din experienţa ei, a vrut să fie sigură că nu luăm banii şi-i cheltuim aiurea, fără să ne îmbrăcăm, şi să rămânem iarna dezbrăcaţi. A fost o profesoară  foarte bună, foarte deşteaptă. Ea nu ştia decât franceza, iar noi nu ştiam decât engleza şi atunci am învăţat de nevoie mult mai uşor, fiindcă am învăţat direct în română. Eu aşa cred.

Apoi am venit în Bucureşti să fac Politehnica, dar nu mi-a plăcut deloc.  Eu voiam să fac o facultate de care să fiu legat, să fac ceva ce-mi place. Voiam să mă mut la Academia de Studii Econo­mice, dar era foarte greu să obţin aprobare de la ministrul Învăţământului. Am reuşit până la urmă să mă transfer şi stăteam cu chirie pe Strada Nikos Beloianis, chiar lângă ASE.

Am terminat ASE-ul în 1982. Mi-a plăcut foarte mult facultatea. Eu cred că cea mai frumoasă şi cea mai bună perioadă din viaţa mea a fost cea a anilor de studiu la ASE. Am avut profesori foarte buni care ne ajutau foarte mult; am avut colegi buni; am avut posibilitatea să cunosc România.
În perioada aceea mi-am făcut cei mai buni prieteni de până acum şi am rămas prieteni până azi. Am trăit printre români şi am observat toate greutăţile şi toate dificultăţile vieţii din acea perioadă. Am avut relaţii bune cu colegii mei de facultate. Unii dintre ei au avut curajul să mă invite la ei acasă, ceea ce în principiu nu era permis. Înţelegeam situaţia şi am ţinut să trăiesc exact viaţa lor. Am plecat cu unii dintre ei şi în provincie, la Sibiu, la Ploieşti, în jurul Bucureştiului.

Încetul cu încetul, am început să văd şi să cunosc România. Şi mai trebuie să spun neapărat ceva: nici un prieten din vremea aceea nu m-a dezamăgit. Am fost la facultate o grupă foarte omogenă şi am ţinut unii la alţii. Am avut o viaţă de studenţie foarte frumoasă, colegi foarte buni.

În perioada facultăţii m-a vizitat o dată tatăl meu. Îmi aduc aminte că l-am cazat la Hotelul Athènee Palace, dar a stat numai două zile şi pe urmă mi-a spus că, dacă se poate, vrea să stea cu mine la cămin. A vrut să vadă, cred, cum trăiesc eu, ce viaţă era la cămin. A stat o săptămână, era iarnă, decembrie. Tata ştia cum este o iarnă, mai fusese în Danemarca şi în Anglia. I-a plăcut foarte mult relaţia noastră cu românii. Mi-aduc aminte că atunci când ieşeam din cămin, doamna de la poartă îi aranja gulerul şi fularul ca să nu-i fie frig. I-a plăcut foarte mult relaţia omenească dintre noi, străinii, şi românii din jurul nostru. (...)

În 1982 am terminat facultatea şi am plecat înapoi în Sudan. Am muncit în domeniul pentru care mă pregătisem în România, dar mai ales am continuat să scriu. Hobby-ul meu, încă de când eram în liceu, a fost să scriu şi publicasem deja în presa din Sudan. (...) Dar în iunie 1989 o nouă lovitură de stat a transformat Sudanul într-o ţară condusă dictatorial. A fost o lovitură de stat dată de extremiştii fundamentalişti - "fraţii musulmani" -, care au luat puterea şi au interzis toate ziarele independente. Atunci eu mi-am pus pixul jos şi am refuzat să scriu în presa guvernamentală, în presa unui regim dictatorial.

Ce am făcut? Am avut şansa să obţin o nouă bursă, să vin în România să-mi fac doctoratul. O bursă tot din partea statului român, în 1989, în septembrie. În 1989, înainte de lovitura de stat, ziarul nostru se pregătea pentru centenarul morţii lui Mihai Eminescu. România pregătea centenarul Eminescu şi împreună cu Ambasada României din Sudan am lucrat pentru acest eveniment cultural. Am publicat primele articole despre poezia lui Mihai Eminescu, am tradus câteva poezii în limba arabă şi le-am publicat în Sudan. Am făcut la Asociaţia Ziariştilor din Sudan o seară culturală închinată lui Mihai Eminescu. Apoi s-a întâmplat lovitura de stat şi ambasadorul român m-a întrebat ce am să fac, ce am de gând. I-am spus că nu mai lucrez şi că, în fond, de ani buni nu am avut concediu, nu am plecat nicăieri. Poate am să plec să lucrez în altă parte. Şi atunci mi-a spus să-i aduc actele mele şi poate reuşeşte să obţină o bursă pentru mine, să vin să-mi fac doctoratul în România. Nu credeam că se poate. Dar peste o lună m-a contactat şi mi-a spus să plec cât mai repede, deoarece a reuşit să-mi obţină aprobarea pentru bursă. A fost un noroc chior!

Şi astfel, la 14 septembrie 1989, am aterizat pentru a doua oară în România. Când am ajuns am văzut multe lucruri schimbate în mai rău. M-am întâlnit cu prietenii, am discutat şi mi-am dat seama că situaţia se înrăutăţise şi că, de fapt, epoca regimului totalitar din România se încheiase. Mi-am dat seama că viaţa se degradase foarte tare. Oraşul era întunecat, oamenii trăiau cu mai multă frică în ei, nu existau surse de informare, televiziunea - numai două ore pe zi. Am observat că lucrurile trebuie să se schimbe, nu se mai putea aşa.

Schimbarea din decembrie '89 a fost pentru mine un lucru pe care-l aşteptam. Am fost convins că românii sunt capabili să ducă schimbarea până la capăt. Am trăit efectiv în România după '89 şi am fost martor la tot zbu­ciumul politic şi economic. (...) De când eram în fa­cultate, dinainte de 1982, am avut o relaţie cu o tânără, o româncă. Când m-am întors în România în 1989 am căutat-o şi am văzut că nu se căsătorise. În primii doi ani după ce am plecat din România am corespondat. Dar apoi am întrerupt legătura, deoarece mi-am dat seama că am mult de lucru, că am multe de făcut în Sudan şi că nu voi putea să mă întorc în România. Iar când m-am întors am reluat relaţia respectivă şi în 1994 ne-am căsătorit. La sfârşitul lui '94 am avut primul copil, un băiat pe care-l cheamă Adil, iar al doilea băiat s-a născut în 1996, îl cheamă Yusri.
Isam Mahgoub
Fragment din volumul: "Între patrii. Mărturii despre identitate şi exil", coordonat de Mirela Florian şi Ioana Popescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.111-115

×
Subiecte în articol: special romania stat invăţat bursa