Cenzura capilară

Nici o noimă nu mai avea cenzura din România în 1989. Ce era refuzat aici putea să apară dincolo, criterii clare nu existau, cenzorii de la un judeţ puteau avea şi chiar aveau alte norme decât cei din ju­deţele învecinate sau de la "centru", gazetele în subordonarea UTC-ului erau mai permisive decât celelalte etc. De fapt, acest "sistem", ce trebuia să se bizuie pe un fel de capilaritate cenzorială, dura de 12 ani.

Ce va fi avut Nicolae Ceauşescu în cap atunci  când în 1977 a anunţat desfiinţarea Cenzurii ca instituţie nu se poate şti. Invocată deseori, explicaţia că a vrut şi de această dată să pă­călească pe toată lumea este comodă, nu însă şi plauzibilă. Teoria păcălelii, folosită pe scară largă de diverşi fabricanţi de texte mai mult sau mai puţin savante despre regimul celui de al doilea şi ultimul şef comunist al României, nu este decât o variantă locală a teoriei conspiraţiei. O va­riantă moftologică, dacă ne gândim că moftologia este unul dintre cele mai caracteristice produse intelectuale ale locului. Mai mult chiar decât teoria conspiraţiei, teoria păcălelii absolvă integral de responsabilitate şi conferă totodată un nimb de victimă angelică. De-o parte, Păcălitorul (şi, eventual, acoliţii lui), de cealaltă, păcăliţii. Inocenţii, blajinii, bunii sălbatici înşelaţi de Marele Şarlatan.

Nu se ştie nici dacă Nicolae Ceau­şescu premeditase acest anunţ, făcut la Conferinţa Uniunii Scriitorilor din iunie 1977, ori dacă avu­sese, cum i se mai întâmplase, o inspiraţie de mo­ment. Cum a fost nevoie de câteva luni bune pentru metamorfozarea anunţului politic în măsură administrativă, probabil că a doua ipoteză este mai ve­rosimilă. Există şi un argument de context. Atunci, la în­ceputul ve­rii anului 1977, în România se căuta o soluţie pentru "cazul Goma". Arestat la începutul lui apri­lie, Paul Goma fusese elibe­rat după o lună sub pre­siunea pro­testelor in­ter­na­ţio­nale. Este însă de presupus că autorităţile erau foarte în­curcate. Ce era de făcut în conti­nuare?!

Să-l expulzeze, cum fă­cu­seră cu doar trei ani înainte sovieticii cu Soljeniţîn, să-l lase în li­bertate, însă hărţuindu-l continuu, cum încercau cehoslovacii să-i "nor­malizeze" pe cei din Charta 77, să-l acuze de te miri ce, trădare, spio­naj, să-l judece şi să-l condam­ne la închisoare? Pentru Ceau­şes­cu şi regimul lui nici una dintre aceste "rezolvări" nu putea fi con­vena­bilă. "Cazul Goma" fusese cea din­tâi foarte puternică lovitură dată imaginii internaţionale a Ro­mâ­niei sub Ceauşescu.

Pentru prima dată regimul de la Bucureşti fusese pus masiv în media occidentală sub semnul unei brutale derive dictatoriale. Un şoc, desigur, pentru Ceauşescu şi ai săi, mai obişnuiţi să fie răsfăţaţi de presa din Vest, decât să fie puşi în acelaşi rând cu ţările frăţeşti.

Existaseră, desigur, şi până atunci semne şi semnale neliniştitoare pentru autorităţi, majoritatea, dacă nu toate, provocate de atitudini şi decizii ce păreau să contrazică flagrant orientarea liberalizantă de după 1964-1965. Aşa se întâmplase cu "minirevoluţia culturală" din 1971; aşa se întâmplase în 1974 cu spectaculoasa ascensiune politică a Elenei Ceauşescu, aşa se mai întâmpla când câte un reporter în criză de subiecte exotice ironiza mereu mai multilateraldezvoltatul cult al personalităţii celui care se proclamase preşedinte al Repu­blicii, era pentru întâia oară în istoria ţării că se înfiinţase această funcţie. Cu excepţia "mi­ni­re­vo­lu­ţiei culturale" însă, când un membru - supleant - al Comitetului Central, un scriitor foarte cunoscut, Nicolae Breban, dăduse un interviu ziarului francez Le Monde în care criticase dur şi deschis noua tendinţă de la Bucureşti; atacurile veneau însă din exterior şi puteau fi considerate marginale. Disidenţa lui Breban fusese treptat şi abil muşamalizată. Nu-l urmase nici un alt scriitor sau intelectual, i se crease chiar, printre colegi, o ima­gine de tip oarecum suspect, căci nu i se întâmplase nimic specta­culos la revenirea în ţară, iar în 1973 i-a şi fost publicată o carte, roma­nul "Îngerul de ghips". Fusese doar exclus discret nu numai din CC, dar şi din partid şi fusese scos, tot fără tam-tam, de la conducerea Ro­mâ­niei literare, al cărei redactor-şef a fost din iunie 1970 până în august 1971, cea mai bună epocă a revistei din perioada comunistă.

Pe când acum, cu "mişcarea Goma", existau opozanţi în interior, cel mai cunoscut, care dăduse şi numele grupării, era un scriitor, mai erau şi câţiva literaţi care aderaseră (I. Negoiţescu, I. Vianu), poate că şi alţii se mai pregăteau, iar totul era foarte vizibil şi me­diatizat în exterior, unde protestele fuseseră deopotrivă ample şi unanime.

Să fi vrut Ceauşescu să facă din anunţul despre viitoarea des­fiin­ţare a Cenzurii un semn discret, dar expresiv de relaxare, după tot ce se petrecuse până atunci în "cazul Goma"? Nu e imposibil. "Cazul" avea de altfel să fie rezolvat în stil românesc. În aceeaşi vară, scriitorul disident şi familia lui aveau să plece din România cu un pa­şaport turistic, dar fără întoarcere. Cei mai mulţi dintre cei care-i semnaseră apelul vor primi şi ei paşapoarte, pentru a putea părăsi definitiv România comunistă. Al cărei regim inventase, iată, ex­pul­zarea mascată, pe tăcute, fără acte oficiale. Cu totul altfel decât în Uniunea Sovietică, unde agenţia oficială Tass anun­ţase că Soljeniţîn fusese privat de cetăţenia sovietică şi expulzat din URSS, iar Literaturnaia gazeta publicase scrisori de la foştii lui colegi prin care aceştia îl acuzau pe autorul "Arhipelagului Gulag" că târăşte în noroi patria sovietică...

Nimic similar în România. Nu­mele lui Paul Goma nu exista în circuitul public sub nici o formă, românii ştiau de el şi îl puteau auzi din când în când doar de la Europa Liberă.

Modelul era însă tot cel sovietic, doar că fusese îmbunătăţit în sensul specificului naţional românesc şi al progresivei demenţe ceau­şiste. Istoricii de profesie vor reuşi, poate, cândva să situeze în timp momentul când aparatcikul ob­scur şi complexat din vremea lui Gheorghiu Dej a început să se metamorfozeze într-un iluminat politic mesianic. Una dintre constantele acestei evo­luţii, în virtutea căreia în decembrie 1989, în curtea sordidă a unei cazărmi din Târ­go­vişte, Ceau­şescu va cânta "Internaţionala" sub gloan­ţele plutonului de exe­cuţie, este în mod cert dată de con­tra­dicţia dintre dorinţa lui de a se îndepărta cât mai mult de modelul comunist sovietic şi neputinţa de a-l abandona, între altele fiindcă ar fi însemnat, şi probabil resimţea asta în mod instinctiv, să înceapă cu sine. Oricum, în tot ce face, Ceau­şescu are în cap, conştient sau nu, mo­de­lul de la Moscova, nu poate evada din el. Aşa a făcut de fapt şi în 1971, când peste tot în lagărul socialist, de la Moscova la Budapesta şi de la Varşovia la Praga, s-a produs o severă strân­gere de şurub ideolo­gic. Numai că la Bucureşti me­ga­lo­mania l-a împins pe Ceau­şescu să facă exact acelaşi lucru, dar pro­iectându-se paranoic într-un fel de nou Lenin. Aşa a ajuns să redacteze el însuşi nişte primitive "măsuri" de propagandist raional, pe care să le prezinte ca "teze", "tezele din iunie" (ale lui Lenin fuseseră "din apri­lie"!). Legenda că ar fi avut ca model China maoistă şi Coreea de Nord a fost lansată ori din prostie, ori diversionist, pentru discre­ditare. De fapt, dincolo de învelişul lor semidoct, "tezele" ceauşiste urmau foarte ortodox măsurile luate în URSS după ce lui Soljeniţîn i se atribuise, în oc­tom­brie 1970, Premiul Nobel pentru li­te­ratură. Chiar şi mersul scriitorilor în fabrici şi uzine, în colhozuri şi sovhozuri, participarea literaturii la îndeplinirea planurilor cincinale etc., puncte forte pentru orientarea literaturii sovietice în perioada brejnevistă, îşi aveau dublul în "tezele" iluminatului de la Bucureşti.

În seama aceleiaşi porniri me­sia­nice, crescute pe bazele unei culturi rudimentare trebuie probabil pusă şi ideea desfiinţării Cenzurii ca instituţie şi transformarea ei într-un sistem bazat pe "capilaritate", prin implicarea generală (au­tori, editori, critici, cititori) în "producerea" operei de artă. Cenzorii deveneau "îndrumători", coautori, observaţiile şi recomandările lor vizau perfecţionarea, dacă nu chiar perfecţiunea creaţiilor spirituale şi artistice de toate felurile; ce putea fi rău în asta?!

O viziune utopică, deopotrivă grotescă şi infantilă, de a cărei va­labilitate şi eficienţă  Ceauşescu era probabil foarte convins. Do­vadă că 12 ani de la anunţul despre desfiinţarea Cenzurii ca instituţie, în iunie 1989, la o şedinţă internă de lucru despre Tezele (iarăşi "te­zele"!) pentru Congresul al XIV-lea al PCR, el observa că la capitolul III, pag. 10, "trebuie scos" un cuvânt, cu­vântul "deznodământ". Era un ca­pitol istoric, se subînţelege din stenograma publicată de Jurnalul Na­ţio­nal la 9 iunie anul acesta, un capitol despre formarea poporului ro­mân. Şi Ceauşescu explică bine­voi­tor de ce nu-i place cuvântul "deznodământ" şi de ce trebuie el scos: "Când spui deznodământ se în­­ţelege ceva tragic". Vor fi fost, poate, acolo vreo doi-trei membri ai CPEx care să ştie că "dez­no­dă­mânt" înseamnă pur şi simplu sfârşit, încheiere, soluţie, re­zol­vare, dezlegare etc. şi că putea fi şi bun, vesel, fericit etc., nu neapărat "tra­gic", dar puteau ei să-l co­rec­teze pe genialul Cârmaci?! Nu puteau. Iar deznodământul - istoria are sarcasmele ei - avea să le fie într-ade­văr tragic.

Rămasă la nivelul de utopie propagandistică, nici cenzura capilară nu a funcţionat vreodată cu ade­vă­rat, aşa cum îşi închipuise probabil Ceauşescu.