Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un scriitor nu este nici erou, nici sfânt, nici martir. Vocaţia lui e alta, chiar dacă împlinirea ei - ori numai strădania de a împlini - a presupus şi presupune adesea şi eroismul, şi sfinţenia, şi martirajul. Asumate şi trăite în tainica intensă solitudine a creaţiei, eroismul, sfinţenia şi martirajul scriitorului sunt de obicei implicite, neostentative, convertite sau exprimate în operă, raportându-se la existenţa comună doar în chip superficial. Dar această situare în alt plan ori mai degrabă în alte planuri de existenţă dă numai măsura efortului şi a partidului creator, nu este câtuşi de puţin atributul unei condiţii privilegiate.
Condiţia scriitorului se cere înţeleasă în termenii diferenţei, nu dintr-o perspectivă ierarhică, nu în termeni de superioritate sau de inferioritate. Un scriitor nu este mai presus ori mai prejos decât semenii lui, el este altfel. Atât şi numai atât: "altfel". Însă pentru a-l accepta, măcar pentru a-l accepta dacă nu şi pentru a-l înţelege, este nevoie de toleranţă. De aceea, probabil, fanatismul, teroarea şi intoleranţa au fost şi sunt dintotdeauna duşmanii ireductibili ai artei, iar dintre arte duşmanii mai cu seamă ai literaturii, altfel spus, ai artei cuvântului scris. Şi nu oare dintr-o frică mistică sau poate mai degrabă dintr-o gândire teribilă s-a născut în România ideea grotească a înregistrării şi controlului maşinilor de scris? Era de aceea inevitabil ca sistemele totalitare, dintre care singurul capabil să dureze s-a dovedit a fi cel comunist, până acum cel puţin, să intre în conflict cu literatura şi cu scriitorii. Faimoasa teză leninistă a existenţei celor două culturi conţinea de fapt ideea - ideea, dar şi îndemnul - de a se efectua o vastă epurare culturală.
Cum şi în cel fel s-a produs epurarea culturii şi a literaturii în Rusia sovietică şi, după al doilea război mondial, în ţările din estul Europei, se ştie. Dar epurarea, întreprinsă pe scară largă, a fost dublată de o încercare de anexiune şi de aservire încă mai nocivă. Fiindcă toate epurările culturale s-au dovedit a fi, de-a lungul istoriei omenirii, zadarnice. Mai devreme sau mai târziu au eşuat toate. Cine se ridică împotriva culturii piere. Se ştie cine a fost sinistrul personaj care la auzul cuvântului "cultură" simţea nevoia irezistibilă de a pune mâna pe pistol. Şi poate va veni şi vremea să ne întrebăm de ce în limbajul oficial românesc de azi a fost scoasă această expresie până şi din textele de factură pur administrativă referitoare la învăţământ. Această dispariţie rămâne, oricum, unul dintre semnele "epocii", o epocă - de astă dată fără ghilimele - care a dezvoltat atât de "creator" modelul stalinist încât nu doar l-a depăşit, dar l-a şi transformat, deloc paradoxal, într-un reper invocat uneori nostalgic.
Pare de necrezut; şi este, într-adevăr, de necrezut; dar nu urcăm, oare, de atâţia ani, "neabătut" - cum se spune - pe piscurile nu ale comunismului, ci ale incredibilului?!
Conştienţi de forţa literaturii, sau poate numai resimţind-o instinctiv, prelungind fără doar şi poate vechea şi statornica aspiraţie spre cultură a mişcărilor socialiste din ansamblul cărora s-au desprins şi pe care ,ulterior, au căutat să le extermine, comuniştii, odată ajunşi la putere, au încercat pretutindeni să-şi aservească literatura şi scriitorii. Prin toate mijloacele de la teroare până la corupţie. Literatura a devenit monopol de partid şi de stat, un monopol cel puţin tot atât de important ca şi monopolul economic sau cel politic: un monopol asupra conştiinţelor. Iar etatizarea literaturii a inclus şi etatizarea scriitorilor, prefăcuţi, cu condiţia servituţii, într-o pseudoelită, într-o castă chiar, dispunând de anumite privilegii, dar şi în permanenţă ameninţată. "Noi, scriitorii sovietici, suntem toţi nişte acrobaţi. Altfel n-am fi în viaţă" - ar fi spus, prin 1954-1955, Illya Ehrenburg, desigur, într-o conversaţie particulară şi într-un moment de cinică sinceritate. Adăugând: "Toţi, în afară de Pasternak".
Ar mai fi trebuit, poate, să adauge şi lungul şir de nume al celor care, nevoind sau nemaiputând să fie "acrobaţi", şi-au plătit nesupunerea cu viaţa sau cu mulţi ani de gulag. Fapt este, oricum, că atât în Uniunea Sovietică, în vremea lui Stalin şi după moartea lui, cât şi în "democraţiile populare", inclusiv în România, li s-a creat scriitorilor un statut aparte, diferenţiat. Un statut de rezervaţie, sau de azil mai curând, statutul unui ţarc, dacă nu neapărat de lux, cel puţin de categoria întâi sau a doua, infinit mai confortabil totuşi decât marele ţarc, decât ţarcul obştesc. Şi nu este prea greu de înţeles de ce şi cum acest statut a fost acceptat: de frică, din neputinţa renunţării la exprimare, fie aceasta şi îngrădită, din convingerea că altă soluţie nu există, sub atracţia deloc de neglijat a avantajelor, nu neapărat şi nu în primul rând materiale, ci ţinând de o dimensiune proprie naturii artistice, aceea a dorinţei de impunere şi de afirmare.
Premii, tiraje, consacrări fulgerătoare, clasicizări pretimpurii, tot arsenalul de seducţie şi captare, aflat acum integral în mâna şi la dispoziţia partidului unic, a fost utilizat în acest scop. Şi nu fără eficienţă, mai ales că ţarcul, "micul ţarc", îngăduia şi iluzia unei anumite libertăţi, a unei libertăţi "parţiale", enormă însă în comparaţie cu lipsa de libertate a celorlalţi, a celor mulţi. Şi cum avantajele, oricât de mici, oricât de inconsistente, oricât de amărâte, trezesc neîncrederea şi ostilitatea celor care nu au acces la ele, în opinia populară locatarii micului ţarc au fost asimilaţi puterii, socotiţi uneltele ei. Constituirea rezervaţiei nu urmărea doar aservirea scriitorilor şi a literaturii, urmărea şi îndepărtarea, "ruperea lor de popor", cu alte cuvinte, izolarea şi compromitera lor.
Mai mult decât atât, în interiorul însuşi al rezervaţiei au fost aţâţate şi întreţinute, premeditat, cu abilitate, conflictele dintre grupuri şi tabere, astfel încât locatarii să se macine la nesfârşit între ei, să se hărţuiască, să se dezbine şi să se fărâmiţeze, prin şi într-un vârtej confuz şi lămuritor stimulate din afară. Dându-li-se când unora, când altora impresia că sunt favorizaţi, ceea ce duce inevitabil la sporirea devoluţiunii, la supralicitarea în oportunism, la îmbulzeala întru închinăciune. În acest fel puterea e implicit legitimă, recunoscându-i-se rolul de arbitru şi de instanţă supremă. Nimeni însă nu-i pune la îndoială monopolul asupra literaturii, iar câtă vreme aceasta nu e ameninţat, orice este posibil.
Este posiblă chiar şi o pseudo-liberalizare urmărind transformarea dependenţei, impuse într-o dependenţă acceptată de bunăvoie. Fiindcă bunăvoinţei, nu-i aşa, i se răspunde prin bunăvoinţă. Iar puterea locală din România, conformându-se parcă scenariului fanariot ce funcţionase în Principate - cum observa Mihai Kogălniceanu - încă înainte de venirea fanarioţilor, puterea locală era în curs de a se desprinde de cei care, în urmă cu aproape douăzeci de ani, o instituiseră.
Dar desprinderea nu ţintea o schimbare a sistemului, ci o autonomie care să-i înghită conservarea. La centru, în noul Stambul, la Moscova, stalinismul fusese denunţat încă din 1956 în termeni virulenţi; dar la Bucureşti, în 1962, de pildă, la Facultatea de Filologie, broşura lui Stalin intitulată Marxismul şi problemele lingvisticii continuă să fie socotită o lucrare de căpătâi şi să fie analizată în seminarii. Desprinderea era de fapt o capcană, o manevră şireată, abil condusă către un scop pe care nimeni - sau cel puţin nimeni în mod evident - nu l-a întrezărit în epocă. O anumită şi bine dirijată relaxare a climatului politic şi social, o slăbire totuşi nici o clipă scăpată de sub control a "şurubului", tot aşa cum, înainte de un viraj, se apasă pe frână spre a se reduce viteza, a învăluit în faldurile înşelătoare ale echivocului direcţia reală a mişcării.
Iar această încetinire dirijată, această relaxare calculată a fost resimţită şi în literatură. Au fost permise mai multe îndrăzneli, unele au fost chiar încurajate, limitele au devenit mai flexibile, pumnul până atunci strâns încleştat s-a destins a vicelană mângâiere. Cine mai dădea atenţie semnelor rău prevestitoare?
A fost, mai întâi, debarasarea cinică de cei care până atunci slujiseră puterea scarificându-şi talentul şi inteligenţa, câtă avusese fiecare, pe altarele ataşamentului neţărmurit: din supuse şi devotate instrumente ei deveneau dintr-o dată ţapi ispăşitori.
A fost, apoi, retezarea violentă şi rapidă a primei încercări făţişe de a se ieşi de sub tutela ideologiei unice: împotriva "onirismului" a fost declanşată o campanie la care au participat, plătindu-şi astfel prin oportunism readucerea în circuitul public, personalităţi prestigioase ale vieţii literare, reînnoindu-se de fapt caracteristică, pentru sistem, legătura dintre prestigiu şi prestidigitaţie.
A fost, pe urmă, acordarea dreptului la răfuială cu trecutul imediat anterior - în realitate, o metodă eficientă de a se evacua prezentul din literatură. Un prezent care, cu trecerea timpului, se dovedea tot mai obsedant, tot mai apăsător, tot mai sumbru. Virajul fusese efectuat, se accelera din nou, şurubul era iarăşi strâns, şi tot mai mult fiindcă manevra era una de întoarcere, se mergea spre îndărât cu tot mai mare viteză. Aşa-numitele "teze din iulie" 1971 nu reprezintă, de aceea, punctul de cotitură, ci fixeaxă momentul când cotitura a fost considerată încheiată. De cum se va merge iarăşi în linie dreaptă, dar către înapoi şi înapoiere.
