Ciocoii vechi la curtea nouă

Conferinţa Uniunii Scriitorilor din  noiembrie 1968 fusese cea dintâi de după venirea lui Ceauşescu la putere şi se ţinuse în specialul context politic intern şi internaţional din acel an (plenara CC din aprilie, cu demolarea postumă a lui Dej, vizita lui de Gaulle la Bucureşti în mai, invadarea Cehoslovaciei de forţele Tratatului de la Varşovia în august şi virulenta reacţie a lui Ceauşescu). Pentru a o pregăti, Nicolae Ceauşescu se întâlnise de două ori cu "conducerea" Uniunii, la 22 mai şi la 6 noiembrie, iar organizarea Conferinţei şi proiectul noului statut al organizaţiei scriitorilor fuseseră discutate într-o şedinţă a secretariatului CC al PCR, la 15 octombrie.

Nu erau însă primele întâlniri dintre scrii­tori şi noul şef al partidului. În primăvara 1965, după ce fusese instalat de o plenară a CC  în funcţia supremă, dar încă nu fusese consacrat de un Congres echivalent cu o încoronare, Ceauşescu se întâlnise, probabil electoral, cu "oameni de ştiinţă", apoi cu "oameni de cultură şi artă". De fiecare dată a afirmat ori măcar a sugerat că "anumite practici de până acum" trebuie abandonate, "trebuie să ne debarasăm", zi­sese el, de modul "rigid, îngust de a trata problemele". La întâlnirea cu "oameni de cultură şi artă" (19 mai 1965) spusese că "dezvoltarea activităţii de creaţie cere forme de exprimare multilaterală" şi că "nu se poate impune nimănui un anumit fel de a scrie, de a picta, de a compune".

Trei scriitori vorbiseră atunci. Primul a fost Demostene Botez, în acel moment preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Scriitor minor şi om de paie, ales în februarie 1965 în locul stalinistului şi rusofilului Mihai Beniuc, care fusese debarcat spectaculos în urma unei mişcări discret încurajate de partid (Geo Bogza ceruse patetic să se dea foc până şi scaunului pe care Beniuc stătuse atâţia ani în fruntea Uniunii), Demostene Botez  a ţinut un discurs linguşitor şi umil, de cerşetor la colţ de stradă - "Noi, artiştii mai bătrâni, în în­deletnicirea scrisului nu suntem deprinşi să stăm la o masă cu conducătorii statului şi partidului. Noi am trăit rolul Cenu­şăresei, am fost oameni fără identitate, fără stare civilă. Această întâlnire ne întăreşte nespus de mult. Şi aş vrea să vă asigur cum nu se poate despre această so­lidaritate între partid şi între artişti, oameni din domeniul literaturii şi artei".

Al doilea a fost Eugen Barbu, prezent în calitate de redactor-şef al revistei Lu­ceafărul. Avertizat ori înţelegând sau intuind încotro bate vântul, Barbu cere să fie trimişi în străinătate scriitorii tineri, care să studieze acolo ani de zile. Cere să se înfiinţeze reviste noi şi să se mărească "volumul editorial". Cere mai multe cărţi în limbi străine în librării şi mai multe librării în care să fie vândute ("Cred că nu există suficiente librării unde se aduc cărţi străine şi că aceste cărţi se aduc în cantitate prea mică"). Cere ca editurile să nu mai "impună cum trebuie să se scrie" ("trebuie spus acelor tovarăşi de la edituri să nu confunde arta literară cu articolele de fond"), cerând ca "în toate poeziile, în toate lucrările să ne arătăm ataşamentul faţă de partid şi guvern". Ceauşescu  e de acord. "Este greşit ca editura să indice scriitorului ce să scrie şi cum să scrie", îl aprobă el pe Eugen Barbu.

Al treilea scriitor care a vorbit la acest prim "schimb de păreri", cum a calificat Ceauşescu întâlnirea, probabil pentru a-i sublinia caracterul neprotocolar, chiar amical, a fost Aurel Baranga. Viza el un post înalt, o carieră politică?! Fapt este că fostul poet avangardist devenit ulterior dramaturg realist-socialist în registru bulevardier a adoptat o atitudine de bătrân crocodil stalinist. După ce a denunţat existenţa "în domeniul poeziei" a unei "tendinţe spre publicarea unei poezii «hermetice»"  şi a pledat pentru "poezii cu teme nemijlocit legate de viaţă, care au o largă adeziune la masele largi de cititori", Baranga a cerut sporirea vigilenţei ideologice în viaţa teatrală, unde, a tras el semnalul de alarmă, "au început să apară, ca şi în poezie, nişte ma­nifestări care nu trebuie să ne lase indife­renţi".
Singurul exemplu de asemenea dăunătoare "manifestări" dat de Baranga este dramaturgia lui Eugen Ionescu. Invocându-l ca martor pe Leonte Răutu, şeful propagandei, Baranga spune mai întâi că el a susţinut reprezentarea "Rinocerilor" ("Tov. Leonte Răutu ştie că sunt printre primii care am susţinut şi militat pentru reprezentarea piesei «Rinocerii», care este o piesă militantă, antifascistă a lui Eugen Ionescu, pe care îl cunosc bine").  Dar, continuă reptilian Baranga, "alături de «Rinocerii» sunt înscrise în repertoriu piese ale aceluiaşi autor care pledează pentru o filozofie care nu are nimic de-a face cu filozofia noastră, pentru o filozofie a resemnării, a abandonului, a sinuciderii".

Baranga acuză apoi atât opera, cât şi autorul de lipsă de sinceritate ("Opera despre care vorbesc nu este sinceră până la capăt şi nici autorul ei") şi cere, invocându-l iarăşi pe Leonte Răutu, cenzurarea pieselor înainte de înscrierea lor în repertoriu, "Tov. Leonte Răutu ne-a atras atenţia foarte serios ca critica să-şi spună părerea, dar trebuie să se opereze înainte de aducerea pe scenă a acestor piese, pentru că după ce au fost reprezentate mi se pare că este prea târziu".

Aurel Baranga nu putea ignora, desigur, că în urmă cu doi ani, pe când Dej încă trăia şi nimeni nu prevedea că succesorul lui va fi Ceauşescu, acesta din urmă ceruse şi obţinuse interzicerea spectacolului cu piesa lui Teodor Mazilu "Proştii sub clar de lună", pus în scenă de Lucian Pintilie la Teatrul "Bulandra" (sala de la Grădina Icoanei ). Miza el pe un reflex asemănător al lui Ceauşescu şi în privinţa pie­selor lui Eugen Ionescu?! Nu l-a ob­ţinut, cel puţin pentru moment. Două luni după această întâlnire, în iulie 1965, la primul congres al PCR ţinut sub şefia lui Ceauşescu, Aurel Baranga avea să devină însă membru al Comitetului Central. Să fi fost răsplata pentru vigilenţă? În iulie 1971, când Ceauşescu şi-a lansat aberantele "teze" ce preconizau o întoarcere la stali­nis­mul cultural, Aurel Baranga a fost unul dintre puţinii scriitori care au susţinut sincer încercarea de "revoluţie culturală".

Din stenograma acelei prime întâlniri dintre Nicolae Ceauşescu şi "oameni de artă şi cultură" din mai 1965, ca şi din stenogramele celor două întâlniri din 1968, pentru pregătirea conferinţei Uniunii, publicate în 2007 într-un volum apărut sub egida Arhivelor Naţionale ale României (PCR. Şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu, 1965-1972), rezultă fără nici un dubiu că măcar la nivelul conducerii sale de atunci, Uniunea Scriitorilor din România era mai degrabă reticentă, dacă nu chiar ostilă, faţă de re­lativa relaxare politică şi culturală încă în curs în acel an 1968.

În vreme ce în Uniunea Sovietică lua proporţii "fenomenul Soljeniţîn", în vreme ce în Cehoslovacia fronda scriitorilor, declanşată la conferinţa din 1967 a Uniunii de acolo, dusese după câteva luni la o criză politică şi la demisia retrogra­dului şef al partidului comunist Antonin Novotny şi înlocuirea lui cu reformistul Alexandr Dubcek, grijile scriitorilor români din conducerea Uniunii erau cu totul altele.

La Praga, în iunie 1967, Conferinţa scriitorilor cehoslovaci fusese deschisă de un referat al tânărului Milan Kundera, inti­tulat "Să-i redăm literaturii calitatea şi demnitatea". Următorul vorbitor, dramaturgul Pavel Kohut, a criticat violent cenzura şi a citit apoi de la tribună scrisoarea adresată de Soljeniţîn Congresului scriitorilor sovietici, unde i se refuzase lectura. În zilele următoare, partidul comunist cehoslovac avea să fie cri­ticat deschis de scriitori pentru spirit dictatorial, cinism, intoleranţă (cel mai departe a mers Ludvik Vaculik).

La Bucureşti însă, scriitorii români - sau, mai exact, colegii lor care îi reprezentau în faţa puterii politice - erau sau păreau fericiţi să supraliciteze în vigilenţă şi ortodoxie partinică pentru a-şi fortifica poziţiile şi pentru a-şi nimici adversarii din lumea literară cu ajutorul partidului.

Singurul care a a amintit pe faţă în 1968 de ce se întâmpla în lumea literară din Cehoslovacia nu a fost un scriitor, a fost  Ceauşescu însuşi. El, doar el!, i-a evocat pe "tovarăşii cehi", care "s-au apucat să scrie ce vor". Dar, s-a întrebat Ceauşescu reto­ric, "ce-au scris?". Răspunsul l-a dat tot el, probabil fiindcă nici nu aştepta vreunul de la scriitorii prezenţi la întâlnire (cea din 22 mai). "Tovarăşii cehi" au scris, a pus Ceauşescu punctul pe "i"-ul ideologic, "lucruri care le-au dăunat". Nu pentru că nu ar fi avut dreptate, nu!, dar, le-a explicat el pedagogic scriitorilor prezenţi, "nu tot ceea ce ar trebui spus se poate spune, chiar dacă sunt lucruri bune, cum întotdeauna se pot spune, chiar dacă este adevăr absolut".    

Două au fost preocupările dominante ale majorităţii scriitorilor români partici­panţi la aceste întâlniri cu Nicolae Ceau­şescu: să-l asigure pe noul şef al partidului, din toamna lui 1967 devenit şi şef al statului, de fidelitatea lor ideologică, iar în numele acesteia să şi-l alieze în tenebroasele lor batălii pentru putere şi pri­vilegii în cadrul Uniunii.