x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Corneliu Mănescu, în domiciliu obligatoriu la Chitila

0
Autor: Lavinia Betea 20 Mai 2009 - 00:00
Corneliu Mănescu, în domiciliu obligatoriu la Chitila Arhivele Naţionale/


Dintre semnatarii "scrisorii celor 6" pe plan extern, Corneliu Mănescu era cel mai cunoscut. Diplomatul român încheiase relaţii solide în înalte cercuri politice prin funcţiile sale de ambasador al României la Budapesta (1960-1961), ministru al Afacerilor Externe (1961-1972) - timp în care a fost ales preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a ONU - şi ambasador al României la Paris (1978-1982).



Astfel că a fost monitorizat cu atenţie de funcţionarii ambasadelor din Bucureşti. Beneficiari ai protestelor şi încercărilor acestora de a lua legătura cu Mănescu au fost şi ceilalţi semnatari.


TACTICI DE PARTID
După citirea scrisorii la Europa Liberă, semnatarii ei au fost chemaţi, pe rând, în faţa unor demnitari de partid. S-a încercat astfel să-i facă să se dezică de scrisoare. "Prelucrat" politic a fost şi Corneliu Mănescu. "Am dat o declaraţie la CC în faţa lui Radu şi a lui Nicolae Constantin, mi-a relatat Corneliu Mănescu (interviu reeditat în volumul «Partea lor de adevăr», Compania, Bucureşti, 2008). Ei m-au chemat, cerându-mi să retractez. Nu ne-am înţeles. Nu numai că nu ne-am înţeles, dar la plecare şi unul şi altul au manifestat mari rezerve de a mai discuta cu mine. La sfârşit, Nicolae Constantin m-a prevenit: «Dacă nu înţelegeţi care e situaţia, veţi fi mutat din casă, exclus din partid, s-ar putea să fiţi ţinta unor atacuri personale». Toate s-au adeverit."

Fostul diplomat, împreună cu soţia sa, Dana, au fost mutaţi în "domiciliu obligatoriu". De ce tocmai la Chitila? "Mă bucuram de oarecare notorietate, mi-a răspuns. 12 ani fusesem ministru de Externe al României, fusesem preşedinte al Organizaţiei Naţiunilor Unite, fusesem în Biroul Exe­cutiv al Uniunii Interparlamentare. (...) În acel timp de mari greutăţi pentru noi, despre nimeni nu s-a interesat lumea mai mult decât despre mine. Iar autorităţile au fost obligate să răspundă prin ambasade. Mi-au cerut să semnez scrisori pentru ambasade în care să mulţumesc pentru amabilităţi şi să spun că o duc bine cu sănătatea şi că avem medici excelenţi. Cu prezenţa mea în protestul reprezentat de scrisoare, ceilalţi semnatari au avut anumite înlesniri, au avut o şansă în plus. Ambasadele au pus în mişcare toate mij­loacele lor şi n-au putut să ne atingă. Uneori - după cum am aflat ulterior - s-a recurs la mijloace rocamboleşti pentru a putea informa despre noi. Fiindcă problema era cunoscută de ambasadele străine, n-au îndrăznit să ne facă să dispărem."


RĂPIT CA-N FILME
De fiecare dată când l-am întâlnit pe Corneliu Mănescu pentru amintitul interviu, convorbirea noastră începea prin rememorarea aceluiaşi moment - mutarea  forţată din casă. Semăna mai curând a spectaculoasă răpire, şocându-i, pentru tot restul vieţii, pe el şi soţia lui.

"Am fost mutaţi prin forţă e puţin spus, povestea diplomatul care conferise vreme lungă prestigiu ţării sale. S-a trecut atunci peste orice fel de limită. Am fost pur şi simplu asediaţi, înspăimântaţi. Noi baricada­serăm uşa de la intrare. Am pus în ea tot ce-am avut greu: masă, bibliotecă, dulap. Eram în familie, cu soţia, cu fata mea, cu soţul ei. Bubuia uşa de drugii de fier, lungi de 2 metri, iar noi strigam în gura mare, pe fereastră: «Ajutor!». Curtea era plină de armată, strada era blocată. Eram tot aici pe Kisseleff şi acolo erau ambasadele. Dar nu le-a mai păsat de nimic. Uşa a fost spartă şi în casă au năvălit - nu vă exagerez - 40-50 de oameni care ne-au imobilizat, ne-au brutalizat. Eu mă închisesem şi nu mai voiam să stau de vorbă. Culmea a fost că pentru prima dată am văzut atunci oa­menii îmbrăcaţi în negru. Erau o echipă de 10-12 oameni, îmbrăcaţi în costume sinistre: căşti negre, ochelari negri, nişte barbişoane negre montate şi restul, totul negru. Negri de sus până jos, nici nu vorbeau între ei. Ei erau aşa-zisa bandă antiteroristă. Ştiţi cum m-au luat pe sus şi m-au dus la maşină? Ca pe-un pachet. Ai mei m-au aşteptat să vin de la sediul Securităţii, din Rahovei, până a doua zi. Cred că am stat atunci cel puţin 20 de ore în anchetă până mi-au dat drumul să vin acasă. Din acel moment, timp de şapte luni, s-au terminat relaţiile cu alţi oameni."
IZOLARE TOTALĂ ÎNTR-O CASĂ PĂRĂSITĂ
"Cel mai groaznic lucru a fost izolarea totală, îşi amintea Corneliu Mănescu. Apoi faptul că te simţeai responsabil de răul de care aveau parte şi alţii din cauza acţiunilor tale. Fiica mea, Alexandra, şi soţul ei fuseseră mutaţi din dispoziţia soţiei lui Emil Bobu, care conducea Ministerul Justiţiei atunci, la Piatra Neamţ. În ceea ce ne privea pe mine şi soţia mea, una e să stai într-o casă cu acoperiş bun, calorifer, apă curentă, să poţi merge la farmacie şi alta să te izole­ze ca pe-un ocnaş. E o diferenţă. Am aflat mai târziu că se căutase vreo săptămână să găsească un asemenea loc pentru mine. Casa era pur şi simplu infernală.

Stătuseră nişte cetăţeni acolo care plecaseră în Canada. De vreo doi ani, casa era pustie. Omul care plecase în Canada nu s-a mai gândit să plă­tească lumina, chiria. Şi ne-au obli­gat pe noi să-i plătim toate restan­ţele. Jumătate din casă era sub pă­mânt. Nu era canalizare, nu puteai face baie, apa ieşea de sub scân­durile podelei afară. Nevastă-mea umbla cu apa până la glezne, în­cercând să usuce scândurile acelea. Când încercam să fac rost de lemne - care erau o mare problemă - şi casa se încăl­zea, camera se umplea de aburi. În fiecare zi, anchetă. Să vezi un cârd de maşini în faţă şi cu cete de oameni în stânga, cete de oameni în dreapta. Localnicii nici să se uite la noi nu aveau voie. Singurul semn pentru noi era semnalul trenului. Meca­nicii ştiau şi, când trecea trenul, trăgeau de semnal. Şi chitilenii ştiau, dar nu aveau voie să se apropie de această casă. (...) O credin­cioasă din Chitila ne dădea brânză de capră, o altă femeie, coana Florica, ne vindea câte-o sticlă de vin. Şapte luni nu prea am vorbit cu soţia mea. Casa era înţesată de microfoane, de aparate de filmat. Ne ui­tam unul la altul, singura corespondenţă, singurul mijloc de co­mu­nicare între ea şi mine fiind privi­rile. Privirile şi nişte bileţele scrise pe sub pătură, în care îi comunicam câte ceva. (...) În casa aceea nu aveam radio, televizor, telefon."


TACTICI ALE SECURITĂŢII
În izolarea totală de semeni, zilnic, până la 22 decembrie 1989, venea o maşină a Securităţii să-l ia în anchetă. "Din momentul când reveneam acasă, până a doua zi, la cealaltă anchetă, nu mă gândeam decât cum să continuu, cum să rezist, mi-a povestit Corneliu Mă­nescu. Tot timpul eram în priză să găsesc subiecte, să tergiversez, ceea ce era un efort foarte obositor."

Şi-a onorat însă şi acolo reputaţia de diplomat înnăscut: a reuşit să se eschiveze de la a da vreo declaraţie scrisă. "În toată ancheta Securităţii - pot fi răscolite arhivele ei - nu se găseşte un rând scris de mine, po­vestea după aceea. De scris, am spus că nu pot. Îmi tremură mâna. Să înregistreze dacă vor."

Nici el, nici vreun altul din cei şase semnatari n-au fost agresaţi fizic. S-au folosit alte metode. "Pe fiecare, în parte, voiau să ne facă să ne de­zicem de scrisoare. În final voiau să acrediteze versiunea că a fost scrisă într-o ambasadă străină, de un spion străin. Securitatea avea meto­dele ei de a încâlci lucrurile, de a crea bă­nuieli personale, de a-i face pe oa­meni să se dezică de sem­nături. (...) Mi s-au arătat mai multe proiecţii televizate. Una era cu Bâr­lădeanu. Absolut insultătoare pentru unul care a făcut ceva în viaţa asta pentru ţară. (...) Mi s-au citit şi declaraţiile lui Apostol, mi s-au citit şi decla­raţiile lui Brucan, dar vă spun, cu toată sinceritatea, că n-am crezut nimic. L-am auzit şi pe Apostol, înregistrat pe bandă de casetofon. În acele declaraţii ascultate de mine, Apostol îl învinuia pe Brucan că e agentul unei puteri străine, că e agent american. Nu l-am auzit de­zicându-se de scrisoare. De la Brucan nu mi-au pus nimic, nici înre­gistrări, nici declaraţii. Dar mă tocau cu întrebări de genul cum am putut eu, un om atât de respectat, să am de-a face cu un asemenea individ ca Brucan - spion sovietic, iar după aceea spion american. Eu mă miram ironic: dar bine, Brucan pleca în toată lumea, ţinea confe­rinţe, s-a întors înapoi, cum a putut avea încredere partidul în spioni sovie­tici şi americani să-l reprezinte? Despre Bârlădeanu, când îmi arătau filmul, spuneau: Cum v-aţi putut compromite cu asemenea oameni? (...) Le aminteam de felul în care fu­sesem scos din casă şi întrebam de ce s-a procedat cu mine atât de barbar. (...) Anchetatorii îşi exprimau perfid mirarea: «Cum se poate ca un om ca dumneavoastră să adere la o asemenea mârşăvie, îm­potriva in­tereselor statului, a iubitului nostru preşe­dinte?» ş.a.m.d."
Şi aşa mai departe, zi de zi, până la 22 decembrie 1989.
Citeşte mai multe despre:   special,   pană,   casa,   manescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de