Cravată de pionier şi şniţele de porc

Luna noiembrie a anului 1989 a fost una ca oricare alta. Frig, ploaie, oameni înne­buniţi care se aşezau la cozile imense la care "se dădea..." nu avea importanţă ce! Chiar dacă existau raţiile de mâncare, de la începutul fiecărei luni, toţi alergam înfriguraţi după câte ceva: ouă, brânză, făină, griş, hârtie igienică, săpun, iaurt etc. Lista poate continua la nesfârşit, pentru că nevoile unei familii erau destul de mari!

Se apropia data de 10 noiembrie, zi în care băiatul meu "era făcut pionier". Era extrem de fericit pentru că luase premiul unu la sfârştul clasei I, iar acum se apropia ziua în care, la Monumentul lui Aurel Vlaicu ridicat la intrarea în Comuna Băneşti, avea să primească cravata de pionier. La terminarea clasei I luaseră premii nouă copii şi toţi aveau să fie făcuţi pionieri lângă avionul lui Aurel Vlaicu de la Băneşti. Pentru acest eveniment fusese închiriat un autocar. După terminarea festivităţilor de la Monument aveam să mergem cu micuţii noştri pe pârtia de la Clăbucet, pentru că acolo deja era zăpadă, iar copiii se puteau juca după pofta inimii. Cam ăsta era programul pentru ziua respectivă, dar până să ajungem acolo era cale lungă...

În primul rând, trebuia să cumpărăm cămaşă albă cu epoleţi, inel de cravată şi cravată. Şi uite-aşa a început alergătura: ar fi fost bine să pot procura două cămăşi, dar era bună şi una, pentru început.

Mi-am pus pilele în funcţiune şi am reuşit să-i procur o cămaşă, dar cravata, dar inelul... Nu se cădea să mergem fără! După zile întregi de alergătură, într-un final le-am găsit pe toate! Cu greu, dar le-am cumpărat! Alex aştepta ziua aceea cu înfrigurare şi chiar nu exagerez. I se părea ceva magic să primească cravata (care era răsplata lui pentru un an de muncă) lângă avionul lui Aurel Vlaicu. Eu însă căutam cu febrilitate alimente pentru o zi întreagă: trebuia preparat ceva consistent de mâncare şi ceva dulce. Iar pe lângă toate astea mai aveam nevoie de cafea, fructe etc. Era bine, pe de o parte, pentru că aveam de luat raţia pe luna noiembrie şi, pentru că eram trei persoane, trebuia să primim (parcă) un kilogram şi jumătate de carne de porc, ouă, brânză, zahăr, făină, ulei şi cam atât. Mama (căreia îi aduc un pios omagiu - s-a stins din viaţă de curând!) se trezea cu noaptea-n cap şi mergea la Big, se aşeza la coadă şi aştepta să vadă "ce bagă". Au fost, de fapt, câteva dimineţi la rând! Stătea la coadă de pe la ora 3:00 dimineaţa! După câteva zile pe la diferite cozi am avut toate ingredientele de care aveam nevoie şi ne-am apucat de pregătit şniţele, prăjitură cu prune şi un chec. Şniţelele preparate de mama erau delicioase: tăia foarte subţire carnea, o bătea, o dădea cu puţină sare şi puţin piper (când aveam!), apoi o lăsa la frigider. Se­parat prepara din lapte, ouă şi făină un amestec ca pentru clătite în care adăuga puţină sare şi puţin piper, bătea bine, apoi dădea amestecul la frigider. Într-o tigaie punea ulei la încins şi începea să gătească şniţelele. Trecea carnea prin făină, apoi prin amestecul de făină, ouă şi lapte şi punea la prăjit. Erau delicioase! Apoi a făcut şi prăjitura, şi checul.

A doua zi, ne-am trezit dimineaţă, pentru că la 7:30 era plecarea (îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri că atunci nu am mai tras de Alex să-l trezesc şi nici nu m-a mai întrebat ca de obicei: "Dar ce, şi azi mă trimiţi la şcoală?"), a băut o cană cu lapte fără să fie nevoie să-l ameninţ sau să-i promit ceva, am făcut bagajul şi am plecat la şcoală, de unde am luat autocarul spre Monumentul lui Aurel Vlaicu. Era foarte mândru de cămăşuţa lui albă cu epoleţi şi era foarte grijuliu cu ea să nu o şifonze! După ce s-a terminat evenimentul, ne-am aşezat toţi - copii, profesori şi părinţi - la masă. Am mâncat, am băut cafea şi ceaiuri, apoi am mers pe munte, unde cei mici s-au jucat câteva ore bune.

La începutul anului 1990, după Revoluţie, Alex era foarte contrariat că nu mai mergea la şcoală cu cravata: "De ce, mă, mami, că eu am muncit pentru ea?!", îmi spunea el atunci. Anii au trecut cu repeziciune, a terminat Geografia, apoi SNSPA, iar acum face un master în Politică Europeană şi Românească şi, de câte ori îi amintesc de momentul acela, râde.