x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Croitorie pe ulei şi zahăr

0
Autor: Veronica Bectas 13 Apr 2009 - 00:00

Se făcuse vreme frumoasă şi căl­du­ra de afară m-a determinat să-mi re­î­nnoiesc garderoba. Mai ales fus­tele. Aveam vreo trei rămase de la mama, dar nici una nu-mi venea bine. Una era prea lungă, alta era prea largă în talie, iar cealaltă, cea mai frumoasă, avea un nasture lipsă şi trebuia să-i schimb pe toţi, ba chiar să-i mut puţin pentru a o face mai strâmtă. Eeee şi, pentru că tot "că­zu­sem în şifonier", am pornit că­tre un croitor particular, care lucra la domiciliu. Locuia la trei blocuri departe de mine, deci nu era o problemă.



M-am prezentat la croitor. Am intrat şi am fost întâmpinată de un domn cu o vârstă înaintată, deosebit de politicos. I-am explicat despre ce este vorba şi i-am arătat fustele. Bărbatul s-a aplecat asupra lor şi, în timp ce le cerceta, am început să-l studiez. Nu arăta nici pe departe a croitor. Cu aspectul lui foarte îngrijit, bine ras, cu părul cărunt piep­tă­nat "pe spate", îmbrăcat cu o cămaşă bleu, călcată corect, adică fără dungă pe mânecă, şi nişte pantaloni bleumarin cu dungă impecabilă, era mai degrabă o copie fidelă a lui Rex Harrison la bătrâneţe. Pipăia materia­le­le, studia cusăturile şi broderia aplicată pe buzunarele fustei lungi. După un timp s-a întors spre mine şi m-a întrebat de unde le am. I-am ex­plicat, puţin jenată, că le am de la ma­ma şi că, fiind strâmtorată, trebuie să le folosesc. Şi la urma urmei îmi plăceau foarte mult! Privirea lui al­bastră mă străpungea. M-a poftit să facem probele. În timp ce îmi lua mă­surile am sesizat un iz fin de tutun cu aromă de cireşe amare. Nu m-am putut abţine şi l-am întrebat dacă fumează pipă. A tresărit şi mi-a confirmat. Acum l-am întrebat eu şi l-am privit iscoditor, dacă îl pri­meş­te din "afară". Oarecum stânje­nit, mi-a confirmat că i l-a dat o doam­nă. I-am zis că mirosul fin al tu­tu­nului îl cunosc de la tatăl meu, care fuma pipă. Primea tutunul de la un prieten din Anglia.

Brusc, atitudinea domnului croi­tor a devenit mai puţin rigidă. Aşa am aflat că de fapt era un fost co­lo­nel al Armatei Române, scos pe linie moartă de comunişti şi de vârstă. "Şi cu croitul?", îl iscodesc eu. Puţin stân­jenit mi-a spus că i-a plăcut să cro­iască, în special să creeze noi mo­dele, încă de când era tânăr. A fost la Paris împreună cu mama sa şi acolo a avut prilejul de a face cunoştinţă cu "această artă". De când a ieşit la pensie, ca să nu se plictisească, a început să facă diferite lucruri care i se păreau deosebite şi îi completau pensia, pentru că soţia nu lucrase niciodată şi nu avea venit. De la broderie la cojocărie a fost aria îndeletnicirilor. Dar croitoria era cea care-i plăcea mai mult şi avea mai mult spor. Aşa că, nu i s-a părut lucru de ruşine să muncească astfel. S-a dus la Circa Financiară şi a declarat că lucrează, plăteşte impozit, pri­meş­te controale inopinate de la ei, în urma unor denunţuri, cum că ar lu­cra la negru, din partea unor bi­ne­voitori, după ce le confecţionează hainele la preţuri de mizerie. "Dar ce să-i faci? Unii sunt săraci şi la suflet!", zise croitorul cu o voce pla­tă. Faptul că n-am sesizat nici o in­fle­xiune în glasul lui m-a întristat teribil.

Am terminat cu probele şi l-am întrebat cât trebuie să-i plătesc. M-a privit şi parcă nu putea să-mi spună. M-am speriat, crezând că-mi va cere o sumă imensă, de-o să cad din picioare. "Cât?", l-am îmboldit eu cu inima cât un purice. Bărbatul se aşeză pe un scaun din lemn, înalt, ca cel de bar, şi-mi zise: "Să nu vă supăraţi, dar aş vrea să nu-mi daţi bani". Nu pricepeam ce doreşte. Şi urmă: "Acum doi ani am internat-o pe soţia mea la un cămin de bătrâni, pentru că are nevoie de îngrijire specială. Acolo îi mai trebuie ba una, ba alta şi mai ales nu le ajunge... uleiul şi zahărul. Plătesc internarea şi duc toată raţia noastră, dar ceva se întâmplă şi nu pot să mă amestec în treaba asta. Mi-e teamă de consecinţe asupra ei. Vă fac toate fustele pentru un litru şi jumătate de ulei. Dacă se poate, dacă nu, îmi daţi cât vreţi dumneavoastră!". Deodată, pereţii începură să se clatine. M-am sprijinit de masă. I-am spus că sunt de acord, i-am lăsat numărul de telefon, ca să mă sune când sunt gata fustele şi am plecat. La ieşirea din bloc, mă durea capul şi simţeam nevoia de a înjura oribil, ca să mă răcoresc. După două zile, pe seară, a dat telefon şi m-a anunţat că pot veni oricând să iau fustele.

A doua zi, când am ajuns acasă, am pus în sacoşă şase jumătăţi de ulei, trei kilograme de zahăr, trei borcane cu zacuscă, trei cu salată de crudităţi şi m-am dus la domnul croitor împreună cu fiul meu. Am sunat la uşă şi mi-a zis să intru, că e deschis. Am pus pe masă sticlele cu ulei, zahărul şi carnea. A apărut şi cro­i­torul. S-a uitat nedumerit la sticle şi la noi, apoi m-a întrebat: "De ce atât de multe? Aţi mai adus ceva de lucru?". "Nu", i-am răspuns şi i-am zis că sunt un cadou pentru doamna. "Nu trebuie! Vă rog să-mi mai aduceţi ceva de lucru! Mă simt jenat! Vă rog!", îmi mai zise el şi se opri în faţa mea. "Nu vreau să luaţi de la gura copiilor! Vă rog!", mai zise şi-mi prinse mâinile. M-am desprins din mâinile lui şi, cu un efort, i-am zis: "În cazul acesta, am să vă rog să mo­dificaţi un smoking. A fost al tatălui meu şi aş dori să-l ajustaţi pentru fiul meu. Termină liceul şi totodată împlineşte 18 ani. Şi... n-am bani să-i cumpăr un costum. Vine mâine cu el şi... vă rămân datoare!", i-am mai zis şi am ieşit amândoi plini de obidă.
Citeşte mai multe despre:   special,   i-am

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de