x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Cu creier, din creier, pentru creier!

Cu creier, din creier, pentru creier!

de Veronica Bectas    |    24 Apr 2009   •   00:00

Într-o seară primesc un telefon de la Paris. Paris?! Da, un bun prieten de-al meu se întorcea acasă, cu fami­lia, după cinci ani petrecuţi în Egipt. În tot acest timp, predase la o facultate arta de a face "şanţuri în şi din nisip, cu soldaţii", după cum ne spunea el.



Acum se întorcea acasă, ca să-şi petreacă vacanţa de iarnă alături de noi. La început m-am bucurat, apoi l-am înjurat şi, într-un sfârşit, am intrat în panică. Mă întrebam cu groază cum am să-i primesc? Pe el şi pe nevastă-sa, că de copii scăpam pentru moment, întrucât aveau să fie campaţi la bunici.

M-am proptit în cămară. Aici, am început să fac un inventar al produselor ce puteau fi transformate în ceva deosebit. Pentru că mă apucase şi dorinţa nefirească de a-i întâmpina într-un mod cât mai impresionant. De ce? Nu ştiu. Pentru că doar era la curent cu viaţa noastră cea de toate zilele. Ştiau bine cu ce ne luptam, de la părinţi. Dar, mă rog, doream să mă dau mare sau, pur şi simplu, doream să nu le arăt cât mă zbat pentru orice fleac. Pentru că toţi se văicăreau şi subiectele principale erau ce, cum şi de unde făceai rost de tot ce puneai pe masă. Dacă făceai o vizită şi te servea cu ceva, îţi stătea în gât după ce aflai cu ce chin obţinuse gazda ceea ce mâncai!

Aşa că eu aveam să le ofer ceva bun... pe naiba! Inventarul cămării era întristător, chiar jalnic. Lista scurtă şi produsele fără chichirez! Aşa că mai aveam patru zile, timp în care trebuia să "alerg cu geigerul" pentru a detecta ceva care să mă inspire şi să-mi satisfacă pretenţiile. Nu mai spun că n-am dormit toată noaptea, făcând tot felul de scenarii, care mai de care mai haioase, pe seama "iepuraşilor cu ochii albaştri" care ascultaseră convorbirea telefo­nică, scurtă şi la obiect, de-a dreptul conspirativă.

Timp de trei zile nu am reuşit să obţin nimic deosebit. Nici măcar un amărât de pui! În schimb, obţinusem fără prea mari greutăţi promisiunea a patru pachete de capete şi gheare de pui! E, aşa mai zic şi eu lovitură de maestru! Cu entuziasmul fleşcăit ca o legătură de pătrunjel ofilit, dar cu o nădejde încăpăţânată, a patra zi am luat cele patru pachete. Cu ele ascunse, de ruşine, în sacoşă, în timp ce mă îndreptam spre casă încercam să-mi amintesc reţete care aveau să mă ajute, sau care să fie ajutate de conţinutul pachetelor. Aş! Mi se blocase rău biblioraftul şi nu puteam să scot decât cuvinte de ocară la adresa lui... şi a lui... etc.

Plină de obidă, am deşertat cele patru pungi pline cu gheare şi capete de pui, mai mult sau mai puţin acoperite de fulgi. Le-am spălat într-o apă şi abia atunci am privit cu mult curaj într-un ochi. Mi-au trecut prin minte imagini cu mulţimi de călăi care decapitau la normă şi ticălosul de Procust, care transpirase de efortul tăierii contra cronometru a atâtor picioare, aşa că, dacă tot o făcuseră şi produsul muncii lor era la mine în chiuvetă, se cuvenea să-l folosesc.

Mi-am făcut curaj, mi-am urat spor la muncă şi imaginaţie bogată! Am pus apă la clocotit şi am început a opări picioarele, pe care le curăţam de piele (bine că nu se decojeau întregi, că altfel poate-mi făceam rost şi de-o geantă!) şi le tăiam unghiile. Am făcut o pauză de o cafeluţă şi am atacat capetele. Le-am pârlit şi le-am "deciocat". Amărâtele, aşa, cu "ciocu' mic", arătau şi mai jalnic! Dar nu-i nimic! Le voi pune în valoare de-or să moară toţi călăii de oftică!

Am pus picioarele la fiert împreună cu capetele, trei cepe mari, cinci morcovi potriviţi, două ţeline şi două linguri de vegeta, o foaie de dafin, zece boabe de ienibahar. Între timp scoteam spuma şi, pe rând, legumele, pe măsură ce se fierbeau. Curând, am scos toate legumele şi le-am dat la răcit. Am pus la copt zece cartofi. Capetele şi ghearele au mai fiert preţ de vreo jumătate de oră.

Am tocat mărunt morcovii şi i-am pus într-un castron mare. Am făcut bucăţi mai mari cartofii copţi, i-am stropit cu ulei, zeamă de lămâie şi un praf de sare, apoi i-am pus de-o parte. Am oprit focul şi am scos, separat, ghearele şi capetele. Am lăsat la limpezit supa obţinută şi, într-un castron, am pus la înmuiat două foi de gelatină.

Am răsfirat ghearele şi nu mi-au inspirat decât... Nu pot să spun! Când am luat un cap şi acesta, sub efectul ucigător al repulsiei mele, s-a desfăcut, etalându-mi o gâlmă... Creierul? Daaaaaa! M-a trăsnit inspiraţia! Uite, mă, cum se salvează creier pe creier!

Am început să desfac cu frenezie, şi mare grijă, fiecare cap, din care am scos creier după creier. Le-am dat cu un praf de sare şi le-am lăsat la răcit. Am amestecat jumătate din supa limpezită cu gelatina, am dres de sare, piper şi am turnat un strat de un deget într-o tavă mare, emailată. Am băgat-o la frigider. Am făcut o maioneză din ţelina fiartă şi i-am pus doar doi căţei de usturoi făcuţi cremă. Aproape patru ore am stat până s-a înţepenit stratul de gelatină pe care am montat, mai îndesat şi distanţat, câte două creiere înconjurate de bucăţele de morcovi, bobiţe de mazăre din conservă, bucăţele de castraveţi muraţi de mine şi frunzuliţe de pătrunjel verde. Apoi, cu grijă, am turnat până am acoperit totul cu supă. Am dat iar la frigider, până a doua zi. Apoi, am comandat la cofetărie, unde şefă era o fostă colegă de şcoală, savarine! Îi plăceau prietenului meu la nebunie!

De dimineaţă am scos tava din frigider şi am tăiat "aspicul" în bucăţi, făcând porţii frumuşele, ce aveau în mijloc un aranjament vesel de legume şi ceva nedefinit la prima vedere. Arătau bestial! Le-am dat iar la rece. Şi am alergat după pâine, savarine, Grasă de Cotnari, că vodcă aveam.

Pe la ora patru după-aminază, apărură musafirii. După pupături şi constatări cu voce tare, ne liniştirăm şi, la ceva alune şi o vodcă, am pus de schimb de informaţii, preţ de o oră, când unuia i-a cântat gâtul. S-a mai "ras" o vodcă şi am pus de-o gustare! Am adus la masă câte o porţie de aspic înconjurat de un cerculeţ din cartofii copţi, înconjuraţi de un gărduleţ fin de sfeclă roşie, pudrate doar de tocătură fină de mărar, păzită de o grămăjoară de hrean furios. Prietenul meu, pretenţios foarte şi cunoscător la mâncare, devenea din ce în ce mai tăcut şi mai scormonitor în mintea-i pentru a descoperi gustul pe care părea că-l cunoaşte, dar nu îndrăznea să-l accepte. Nevastă-sa nu dădea semne că i-ar păsa. Aşteptam cu încordare momentul în care mă va întreba ce-i? Sau dacă nu cumva e...? A mai cerut o porţie! Nu ştiam dacă doar să mă bucur sau să explodez de bucurie!

Mă gândeam ticălos: da, da, răscoleşte, caută, găseşte şi spune-o, dacă ai curaj! Să văd dacă în armată există un asemenea curaj! Oi fi tu mare sculă de general-colonel şi mare inginer, dar de data asta lupta e câştigată de mine! A mâncat şi a doua porţie, a mai băut o vodcă şi am trecut la savarină. A lăudat-o! De aspic nu zicea nimic, numai că eu îi vedeam "guşa"! Era prea plină! Întrebarea îi stătea pe buze, dar mă chinuia! Îşi întârzia atacul. Am scos vinul de la rece şi am pus de cafea. Impresiile din Egipt au început să fie împărtăşite pe rând, cu multă răbdare.

La cafea, a plescăit din buze, m-a fulgerat cu privirea şi mi-a zis: "Băi... Cât crezi c-am s-aştept?! Zi-mi odată ce-ai băgat acolo, că mor!".

Am pufnit în râs şi i-am spus că sunt nişte preparate din creier de pasăre, care face bine la creier. "Te-am învins, «Napoleoane»! Te dai bătut?" M-a privit şi mi-a zis că se dă bătut, că descoperise gustul, însă nu se aştepta la aşa ceva. Şi, de aici, am ajuns la o discuţie despre mesele romanilor, la care se mâncau limbi de rândunică şi alte alea, oripilând-o pe nevastă-sa, apoi am trecut la mesele grecilor, ale sciţilor, ale francilor, ale scoţienilor, ale britanilor, ale hunilor... numai ale noastre nu. Ale noastre... NU!        

×
Subiecte în articol: special le-am creier