Cu Tovarăşul la vânătoare

În fiecare septembrie, Ceauşescu urca la vânătoare de cerb pe Valea Gurghiului. Îi plăcea să împuşte multe animale şi se enerva când nu reuşea să îşi atingă planul.

Miron Mândru, fost tehnician de vânătoare la Ocolul Silvic Gurghiu, l-a cunoscut pe Nicolae Ceauşescu în 1965. A fost prima vânătoare a pre­şedintelui pe Valea Gurghiului şi de atunci Mândru i-a rămas vânătorul care îl însoţea pas cu pas.

"Pentru cerbul carpatin venea Ceauşescu", îşi începe Mândru povestea, "în fiecare toamnă în luna septembrie, când e perioada boncănitului. Venea între 15 şi 30 septembrie, 1 oc­tom­brie. Comitetul judeţean de partid ne dădea telefoane şi tovarăşii veneau în control înainte, să pre­gătim potecile de vânătoare, drumurile, standurile unde stătea el la pândă, totul era pregătit, urmărit, unde stă vânatul, ştiam cu o lună, două înainte, făceam pregătiri se­rioase. Venea cu elicopterul până la castelul de la Lăpuşna sau la Fâncel sau pe Vârful Seaca. Îl aşteptam eu cu trei-patru pădurari şi îl luam în primire.

Stătea la noi două sau trei zile, seara şi dimineaţa ieşeam la pândă la cerb, la dibuit. Dimineaţa pe la ora 5:00 ne sculam şi ne urcam pe maşină sau pe elicopter şi mergeam sus la Seaca. Îl luam eu în primire şi mergeam pe poteci de munte, unde cerbii se băteau, nu erau aşa de atenţi.

Seara şi dimineaţa făceam pândă acolo la cerb şi în timpul zilei făceam vânătoare la urşi, mistreţi, cu gonaci. După ora 8: 00 sau 9:00, ne întâlneam în zona Caşva-Glăjărie şi aici făceam vânătoare la urs şi mistreţ. La vânătoare veneau oa­meni mulţi, 100-150 de gonaci, plus 30-40 de pădurari. Erau oa­meni din sat care scotoceau vânatul şi îl alungau către vânători.

Oamenii veneau de plăcere, cum merg şi acum să-l vadă pe şeful sta­tului. Când se termina vânătoarea, le dădea un păhărel de horincă şi eventual un sandviş. Ocolul Silvic îi plătea după ce plecau ei, noi le fă­ceam listă de plată şi le dădeam o zi de lucru, cum se plăteşte un muncitor. Când mergeam la vânătoare, avea 20-30 de securişti, care se infiltrau printre oameni să nu se întâmple ceva.

Era foarte nervos dacă nu reuşea vânătoarea. Am păţit-o că s-a urcat în maşină şi a plecat, dar ne criticau cei de la Târgu-Mureş că nu am organizat bine. De obicei reuşea, că aveam vânat foarte mult atunci, era ocrotit. Avea însoţitori, specialişti, mai trăgeau şi ei, îl mai ajutau. Dacă rănea ceva, ei împuşcau animalul. Dacă fugea animalul, pleca înapoi printre gonaşi, îl mai recuperam noi, împuşcam altul şi i-l aduceam, erau şi figuri din astea, nici nu ştia. A împuşcat multe trofee, în special cerb. Cei mai mari urşi el îi împuşca, nu ne dădea voie să recoltăm noi.
La noi era vânat mare, cerb car­patin, împuşcau urşi foarte mulţi şi mistreţi. A fost zile în care au îm­puş­cat într-o singură zi de vânătoare 20 de urşi şi 30 de mistreţi.

Când mergeam numai eu cu el, singur, avea întotdeauna ca înso­ţitor un ofiţer cu armă, era garda lui de corp, dar eu vorbeam cu el întotdeauna, mă întreba diferite pro­ble­me, dar eu nu discutam cu el pro­ble­me politice, numai probleme de vânătoare şi silvicultură. Mă întreba «de ce e, mă, buşteanul acesta aicea», era câte un buştean prin pădure căzut jos. Eu îi spuneam «tovarăşe prim secretar, e în stare de putrefacţie, e copt, nu poate fi va­lorificat, nu are calitate, nici valoare. Se face humus». Şi înţelegea. Discutam, mă întreba cât vânat avem, ce avem, probleme din astea.

Fondul de vânătoare era rezervat numai pentru comitetul central, rezervaţie cu interes deosebit pentru oaspeţi. Venea el şi mai aducea şi oaspeţi străini pe primul secretar din Ungaria, pe Todor Jivkov, a mai fost din Rusia ministrul de Externe.

Dormea la castel (castelul de vânătoare de la Lăpuşna - n. r.), ve­nea şi Elena şi mai veneau două-trei colege de-ale ei, tovarăşe. Ea se plimba în timpul zilei prin curtea castelului sau se urca în maşină şi pleca până la Târgu-Mureş. Avea o maşină, două cu ea, însoţitori.
CARNEA DE MISTREŢ, ÎN BUCĂTĂRIA PARTIDULUI
La Lăpuşna, noi vânătorii aveam o cabană lângă castel, stăteam cu familia. În timpul zilei, pentru ei se făcea mâncare, veneau bucătari special de la Târgu-Mureş. Eu am mai fost invitat la masă, mă aşeza şi pe mine într-un colţ. Eram bucuros, mai venea Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, erau oameni foar­te populari. Ca om, Ceauşescu era sever, era lacom, voia să îm­puş­te foarte mult vânat, avea pretenţii la trofee mari, pe care să nu le aibă alţii. Dar nu ne certa, nu ne brusca. Am fost şi decorat cu ordinul mun­cii, clasa a doua, după o vânătoare în care s-au împuşcat 30 de mistreţi, când m-a şi chemat la Bucureşti.

Trofeele rămâneau la noi, le pregăteam, le uscam, semipregătite le trimiteam la cei care împăiau. Mistreţii rămâneau la Ocolul Silvic, îi duceau la frigorifer în Târgu-Mu­reş, de unde ori mergeau la export, ori la cantina partidului. Pieile, blă­­nurile, coarnele de cerb, toate ajun­geau la Bucureşti. Ne făcea să prindem pui de urşi, îi creşteam în timpul verii şi toamna îi duceam în judeţul Argeş pentru a se înmulţi. Îi ţinea peste iarnă într-un ţarc şi primăvara îi ducea în munţii Ar­ge­şului. Şi pe acolo vâna, dar pentru vânat mare venea la noi, în Bistriţa şi în Harghita, iar pentru vânat mic, iepuri şi fazani, avea o rezervaţie mare în jurul Bucureştiului, la Ora­dea şi la Timişoara. Pentru cerb lo­pă­tar mergea la Craiova.

La noi primăvara venea pentru urşi, puneam mâncare la observator, ne urcam acolo şi aşteptam să vină, îi împuşcam. Acum nu mai e voie să se împuşte la observator. Bineînţeles că numai el împuşca. Luam măsuri de protecţie speciale pentru el. Ursul dacă e rănit... eu am fost atacat de un urs rănit de el. L-a împuşcat în intestine, s-a întors, eu nu am ştiut şi a sărit pe mine. Toată lumea s-a speriat. A sărit pe mine, o labă în spate, cu gura m-a prins de şold, dar am reuşit să mă desprind, am fugit şi m-am ascuns. Ursul... a reuşit şi el să fugă. Plin de sânge, m-au luat gonacii şi m-au pus pe elicopter până la Târgu-Mureş, la spital. Era în 1979".

Pe Ceauşescu l-a văzut ultima dată în toamna anului 1989, când a fost din nou la vânătoare pe Valea Gurghiului. "Părea calm, mie nu mi-a spus nimic, oricum noi nu vorbeam politică". A fost şi una dintre ultimele ocazii în care Ceauşescu a pus mâna pe puşcă.