Cum l-a ascuns Ceauşescu pe cel mai vânat terorist: Şacalul

Cel mai temut terorist al anilor '80 a avut bârlog sigur în România, scria în ziarul nostru în urmă cu ceva vreme. Primea misiuni de la Ceau­şescu, bani şi arme de la Securitate. Paradox: de câte ori îşi făcea apariţia în Bucureşti, ofiţerii USLA care aveau misiunea să-l captureze erau trimişi de şefii lor să se bronzeze pe Litoral. Aşa, ca să nu se întâlnească, din întâmplare, cu "vânatul".


FANTOMA ŞACALULUI LA BUCUREŞTI
Personaj de legendă, Ilici Ramirez Sanchez, zis "Carlos Şacalul", a fost în România la el acasă. În Europa occidentală, vreme de două decenii, a semănat sânge. Pe urmele paşilor săi călătorea, de la Paris la Viena şi apoi la Madrid, moartea.

Ucidea cu sânge rece cu trei gloanţe în cap. Cu acelaşi calm planifica atentate cu bombă. Le regiza şi lăsa altora sarcina să le ducă la îndeplinire. Îl vânau CIA şi Mossad. Îl curtau Arafat şi George Habash. Ceauşescu îl cocoloşea. Îi dădea bani, arme şi găzduire, cerându-i în schimb să-i rezolve murdarele răfuieli cu adversarii politici din Diaspora.

Oficial, şi la noi în ţară, Carlos era un proscris. Fotografiile lui erau agăţate pe pereţi la punctele de frontieră. Fotografii vechi, care n-aveau nimic în comun cu înfăţişarea reală a teroristului. Unitatea antitero primise misiunea să-l captureze când intra în România. Paradoxal, când "Şacalul" intra în Bucureşti, ocrotit de un grup de "iniţiaţi" din "celula R" a Securităţii, ofiţerii care-l aveau în lucru erau trimişi la plimbare, pe Litoral.

După '90, colonelul Nica, ofiţerul care păstra contactul cu temutul terorist, a confirmat legăturile Securitaţii cu "Şacalul". La scurtă vreme, Nica şi colaboratorii săi apropiaţi au murit de cancer. Secretele lor i-au însoţit în mor­mânt. Teroristul a fost prins în Sudan şi condamnat pe viaţă în Franţa. N-a vorbit nimic despre misiunile primite de la Ceauşescu şi nici nu va vorbi. Ancheta declanşată la Bucureşti de justiţia europeană a murit în faşă, din lipsă de probe. Iar dosarele SIE pe această temă (căci cele SRI nu conţin decât file albe) vor rămâne bine încuiate, clasificate pentru încă mulţi ani.

Ani la rând, "Şacalul" a fost "vânat" de CIA, FBI, serviciile speciale franceze şi Mossad. Norocul a fost de partea agenţilor francezi ai DST (Direcţia Supravegherii Teritoriului), care l-au capturat în anul 1994 pe teritoriul Sudanului. Adus la Paris, în condiţii de maximă siguranţă, Sanchez a fost judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă. Cu mult timp înaintea arestării sale s-a ştiut că "Şacalul" şi-a asumat calitatea de "braţ înarmat" al miş­cărilor extremiste musulmane. De asemenea, s-a mai ştiut că Ilici Ramirez Sanchez s-a bucurat şi de ajutorul constant al serviciilor secrete ale ţărilor comuniste, inclusiv România.

Pe parcursul cercetărilor, care au durat până în 1997, s-a mai aflat că raporturile sale cu Securitatea au fost deosebit de complexe. Marea surpriză a apărut în momentul în care s-a constatat că, în timp ce agenţii occidentali îl căutau prin toate colţurile lumii, "Şacalul" s-a mişcat nestingherit prin ţara noastră, iar Direcţia de Informaţii Externe (DIE) din cadrul Securităţii lui Ceauşescu nu a ezitat să-l folosească pentru rezolvarea unor "afaceri murdare" legate de anihilarea unor contestatari ai regimului comunist aflaţi în Occident.
BIOGRAFIE DE GANGSTER CU ŞCOALA LA MOSCOVA
Până la un anumit punct, biografia "Şacalului" este asemănătoare, atât prin originea lui socială, cât şi prin fanatismul convingerilor sale politice cu cea a multor anarhişti celebri. S-a născut la 12 octombrie 1949, la Caracas, fiu al unui avocat deosebit de bogat, simpatizant al Partidului Comunist Venezuelan.

La doar 17 ani, Ilici Sanchez a aderat la Mişcarea Studenţilor Comunişti din această ţară şi în 1964 a plecat într-o tabără de tineret organizată în Cuba. În 1968 şi-a început studiile la Moscova, unde s-a înscris la cursurile Universităţii "Patrice Lumumba", studii pe care însă nu a mai apucat să le termine.

La începutul anilor '70 a fost reţinut şi anchetat de autorităţile sovietice pentru participarea sa la un atac încheiat prin devastarea Ambasadei Libanului din Moscova şi ceva mai târziu a fost expulzat din URSS. După o scurtă perioadă de timp petrecută în Berli­nul de Est s-a stabilit în Liban, la Beirut. În 1972 a plecat şi de aici şi s-a mutat la Londra, unde s-a înscris la cursurile London School of Econo­mics (Şcoala de Economie Politică).

Încă de pe atunci avea o prezenţă fizică impresionantă: solid, înalt de peste 1,90 m, cu înfăţişare specific latino-americană, subliniată de tenul măsliniu, faţa rotundă şi părul negru ca pana corbului. Alături de limba spaniolă vorbeşte curent franceză, engleză, germană, italiană, rusă şi arabă.

Puţinele fotografii din timpul ti­ne­reţii sale îl prezintă purtând ochelari fumurii. În timp ce majo­ri­ta­tea lumii îl considera "un asasin plătit" ori "o fiară dispusă oricând să ucidă cu sânge rece", simpatizanţii care îi împărtăşesc idea­lurile îl cred şi acum "un revoluţionar total", "o legendă vie" sau "un geniu al acţiunilor directe". Citate în mărturiile unor oa­meni care l-au cunoscut îndeaproape, câteva afirmaţii ale "Şacalului" confirmă însă primele opinii. Se relatează că el era mândru de recunoaşterea sa ca gangster profesionist şi ucigaş feroce. Într-una dintre confesiunile sale s-ar fi lăudat că: "Mi-am ucis victimele, în mod normal, prin trei împuşcături". În alte ocazii, el s-ar fi autocompătimit în mod cinic: "Nu-mi este uşor să împuşc pe cineva chiar între ochi tocmai când mă priveşte şi în special când, în mai puţin de 10 secunde, trebuie să omor patru oameni".
NUMELE "FIAREI"
În perioada sa de glorie, Ilici Ramirez Sanchez şi-a atribuit nenumărate identităţi, demonstrate cu tot atâtea paşapoarte false. Doar în cursul "colaborării" sale cu Securitatea, el a primit de la DIE aproape 100 de paşapoarte "în alb", pe care ulterior le-a completat cu diverse date de identitate. Înfăţişarea caracteristică şi faptul că vorbea curent mai multe limbi de largă circulaţie i-au permis să-şi asume atât cetăţenii europene, cât şi unele latino-ame­ricane sau musulmane. De-a lungul timpului, el a fost, rând pe rând: Adolpho Bernal, Victor Hibcod Pion, Eduard Palacios Augusto, Alfred de Bourier, Andres Carlos Martinez Torres, Hector Lugo Dupont, Mario Cehon, Clarcke Lemon, Eusepi Massumo, Georg Sharen, Citon Clark, Sauz Erbert Manuel. De asemenea, el şi-a atribuit şi mai multe nume cu rezonanţă musulmană: Falal Aboullah al Bakri, Cheikh Mbarec ben Richard ben Abdelah Al Khalifa.


COLABORATORII LUI CARLOS
Rolul de "eminenţă neagră" jucat de Carlos în universul zbuciu­mat al războiului rece, dar şi dorinţa de a-l folosi pentru rezolvarea propriilor "afaceri" au obligat serviciile secrete române să cunoască cât mai multe dintre contactele pe care le avea "Şacalul" atât printre "actorii politici" ai acelei perioade, cât şi în cercurile teroriste. George Habache, liderul Frontului Popular de Eliberare a Palestinei (FPLP), şi Yasser Arafat, liderul OEP, sunt liderii politici care au avut o deosebită încredere în Carlos.

Aceeaşi încredere i-a acordat-o şi Wadie Haddab, şeful ramurii militare a FPLP. În acelaşi timp, Carlos a avut legături strânse de colaborare şi cu li­de­rii mişcărilor extremiste din America Latină. Cei mai cunoscuţi dintre aceştia au fost Redon Sanchez Valdivia, din Armata de Elibe­ra­re a Boliviei, Patrichio Antonio Ridman, din Mişcarea Re­vo­lu­ţio­nară Chiliană, Alisio Waldimir Komo Akosta, din Mişcarea Tupamaros. Pentru realizarea propriu-zisă a atentatelor, Carlos şi-a ales "colaboratori" din cele mai diverse pături sociale, bărbaţi şi femei, eu­ropeni, latino-americani sau musulmani. Lista acestora cuprin­de peste 100 de nume, dar nu se ştie câte dintre acestea sunt reale.
ÎN SERVICIUL REGIMULUI CEAUŞESCU
În "Duplicitarii - O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România", apărută în anul 2003, istoricul Cristian Troncota afirmă că "Arhivele STASI păstrează date interesante despre relaţiile renumitului terorist internaţional Carlos «Şacalul» cu oficialităţile regimului comunist de la Bucureşti, precum şi informaţii referitoare la implicarea sa în câteva atentate comandate de Ceauşescu". În lucrarea menţionată, Cristian Troncota afirmă că prezenţa "Şacalului" în România a fost semnalată pentru prima dată în anul 1973 când, intrat în ţara noastră clandestin, sub identitatea unui cetăţean francez, s-a întâlnit în taină cu doi diplomaţi irakieni şi câţiva reprezentanţi ai unor organizaţii palestiniene.


DUŞMAN AL LUI PACEPA
Pe atunci, despre Carlos se ştia că "trăia mai mult pe teritoriul unor ţări socialiste şi se bucura de protecţia autorităţilor din Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi RDG". Este perioada în care "mişcările" lui Carlos au fost ţinute sub control de "Serviciul K" din cadrul Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii române, de Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA), Direcţia a lll-a (Contraspionaj) şi Direcţia a V-a (Pază demnitari), care cooperau între ele şi îl informau pe Ceauşescu despre toate aspectele care ar fi putut aduce atingere siguranţei statului român şi a relaţiilor sale internaţionale.

Fuga lui Pacepa şi dorinţa lui Ceauşescu de a-l anihila pe ge­neralul "defector" l-au adus pe Carlos în atenţia serviciilor secrete autohtone, ca posibil executant al acestei dorinţe. Istoricul Troncota afirmă că legăturile "Şacalului" cu regimul de la Bucureşti au avut şi "binecuvântarea" lui Yasser Arafat. Nu este exclus ca şi Arafat să fi dorit moartea lui Pacepa, după ce acesta, o dată fugit în Occident, povestise cu lux de amănunte episodul (înregistrat prin "mijloace specifice") în care liderul palestinian aflat în România fusese filmat în timp ce făcea amor cu unul dintre ofiţerii din garda sa personală.
ÎNTÂLNIRE LA PRAGA
În anul 2001, cotidianul România liberă a facut public un raport al locotenent-colonelului Sergiu Nica, în care acesta descria împrejurările contactării lui Carlos, în eventualitatea atragerii sale într-o acţiune de suprimare a lui Pacepa. În acel raport, Sergiu Nica afirma că, în august 1979, în baza unui ordin dat de Tudor Postelnicu, s-a dus la Praga, unde s-a întâlnit pentru prima dată cu "Şacalul" şi cu câţiva dintre colaboratorii săi. Relaţia astfel stabilită a fost reluată şi extinsă după 1980, când comanda "Informaţiilor Externe" a fost preluată de gen. Nicolae Pleşiţă.

Locotenent-colonelul Sergiu Nica afirma că în perioada 1981-1982, generalul Pleşiţă s-a întâlnit de mai multe ori cu "Şacalul" şi cu câţiva dintre "locotenenţii" acestuia. Spusele sale sunt confirmate de un raport al STASI din februarie 1981, citat de istoricul Troncotă în lucrarea sa, raport în care sunt nominalizaţi doi dintre "locotenenţii" lui Carlos: Abdul Hakim şi Magdalena Kopp (alias Lilly). "Pactul" stabilit cu "Şacalul" în cursul acelor întâlniri a cuprins iniţial promisiunea acestuia că nu va întreprinde nici un fel de acţiuni teroriste pe teritoriul României, dar şi atragerea lui într-un complot care viza suprimarea lui Pacepa. Ulterior, "colaborarea" a fost extinsă şi a vizat comiterea unor atacuri îndreptate contra ziariştilor de la secţia română a postului de radio Europa Liberă.


VÂNĂTOR DE DISIDENŢI
Diverse informaţii provenite din arhivele STASI şi ale altor servicii secrete comuniste menţionează că gen. Pleşiţă i-ar fi "comandat" lui Carlos executarea a şapte atentate îndreptate contra unor persoane incomode aflate în străinătate. Alături de gen. Ion Mihai Pacepa, gen. Nicolae Pleşiţă l-ar mai fi asmuţit pe "Şacal" şi asupra securiştilor "defectori" Ion Şerban şi Gheorghe Mandache, precum şi asupra lui Emil Georgescu, Paul Goma, Nicolae Penescu (fost ministru de Interne în perioada interbelică şi contestatar activ al regimului comunist din România), şi a lui Şerban Oraşcu.

Atentatele au constat în bombe instalate în automobilele personale ori în "cărţi-capcană" înţesate cu plastic explozibil. Fiecare dintre cei vizaţi a avut de întâmpinat mari necazuri, dar nici unul dintre ei nu şi-a pierdut viaţa din cauza atentatelor puse la cale de Carlos. Singurul care nu a putut fi atins a fost gen. Pacepa, protejat de faptul că "Şacalul" nu avea "agenţi" infiltraţi pe teritoriul SUA. Pentru fiecare dintre acţiunile care i-au fost "comandate" de la Bucureşti, Carlos a pretins şi a primit mari sume de bani (se vorbeşte despre câteva milioane de dolari), dar şi sprijin logistic, constând atât în paşapoarte "în alb", cât şi în importante cantităţi de armament şi muniţie.