x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum tăiau autorităţile pofta românilor de a fugi în Occident

0
Autor: Florin Mihai 25 Iun 2009 - 00:00

Printre metodele rafinate de combatere a emigraţiei în ţările vestice, autorităţile foloseau şi pilda "fiului rătăcitor". Pentru cei întorşi din ţări străine, unde căutaseră "o viaţă mai bună", viţelul cel gras era un articol consistent în presa vremii.



În pa­gini de ziar, oamenii prezentau cititorilor cazuri şi necazuri. Plăsmuite sau nu, declaraţiile se rezumau pe scurt la vechea zicală românească "fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara mea".


LAGĂRUL VIENEZ, CA TURNUL BABEL
În martie 1989, ziarul Ceahlăul (jud. Neamţ) relata, sub titulatura "Mi-era dor să mai aud o vorbă românească", în patru episoade, povestea soţilor Cloşcă, "fugari" întorşi spăşiţi acasă. "Eu am 48 de ani şi pro­vin din familia Unghianu din Ţibucanii de Jos, se destăinuia prima Elena Cloşcă. Am un frate mai mare, Dumitru, ca­re prin '46 a plecat din sat căsătorin­du-se pe la Timişoara. Acolo a trecut la penticostali şi, prin '77 sau '78 a fugit din ţară, stabilindu-se în Austria. De la acest frate a început şi prostia noastră!

Aveam legături cu el. Mai venea în ţară, ne mai trimitea câte un pachet, câte o scrisoare, mai vorbeam la telefon. Şi uite aşa, ne-a făcut chemare să-l vizităm." "Şi s-au dus", scrie reporterul, continuând povestea cu iz moralizator, cu "dezvăluiri" despre viaţa din lagărul pentru refugiaţi din Viena. Îşi spune fiecare păsul. Când el, când ea.

"Este un pătrat, înconjurat cu două rânduri de gard înalt, păzit bine de Poliţie şi finanţat de organizaţii internaţionale, îşi amintea soţul. În interior, să tot fie 10-15 blocuri cu câte 5-6 etaje fiecare. Într-un bloc sunt mai multe dormitoare, cum să spun, nişte hale mari în care vieţuiesc cam 150-170 de fiinţe. Eu cu nevasta am nimerit într-o margine. De la noi încolo, pat lângă pat, erau cazaţi alţi emigranţi, de pe tot pământul. Ce să zic?! Era ca la Turnul Babel. După câteva zile, mi-era dor să aud o vorbă românească. Noaptea, după stingere, închideam ochii şi vedeam căsuţa mea din Ţibucani, ridicată cu palmele mele, prin munca, din câştigul meu de tractorist. Vedeam copiii! Se adunau toţi şi toate, aşa, sub pleoape, şi mă mustrau.

Zilele - intervine Elena Cloşcă - erau şi mai chinuitoare ca nopţile. Pentru că în lagăr nu făceam nimic util. Pentru că eram tot oameni străini care vorbeam tot altă limbă, ne mişcam dintr-un loc în altul. Dar nu peste tot, ci atât cât ne era permis. La un anumit semnal, tot aşa ca o turmă, mer­geam la masă. Ce se mânca? Dimineaţa: o feliuţă de pâine şi o cafea. La 12:00, o supă din apă şi fidea, doi cartofi fierţi cu morcov ras pe deasupra, o bucăţică de carne cât o pifteluţă, nici o bucăţică de pâine. Seara, flenduri de pâine prăjită în margarină, presărate cu zahăr pe deasupra. Câteodată, mai dădeau nişte macaroane îndulcite. Asta-i tot. Şi mă apuca câte-un dor de borş cu fasole şi de sarmale, aşa cum se fac vara la noi, cu lobodă, cu verdeaţă multă. Da' de unde? Ehe, de-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi...

La intrarea în lagăr ne-a primit un poliţai, ne-a luat pa­şa­poar­tele şi ne-a băgat acolo, într-o cameră. Aici a venit şi una, doamna Clara, angajată de-a lor, care ştia bine româneşte. Am stat de vorbă de mai multe ori cu ei. Ne tot trăgeau de limbă. Ea întreba, noi răspundeam, ea traducea. Poliţaiul asculta, îşi mai nota din când în când, zicea "gut", adică bine. S-au arătat nedumeriţi şi poliţistul n-a mai zis "gut", când le-am spus că nu avem a ne plânge de cum am trăit acasă, în sat la noi, în România. Păi, zice, ce căutaţi în Austria? O să vă trimitem în Canada sau în SUA, pentru că în Austria nu sunt locuri de muncă."

Soţii Cloşcă s-au întors, într-un final, acasă. "Mi-a dat viza la ora 10:00 şi la ora 16:00 am şi plecat, povestea el. Aveam aşa o ardere în mine. Pe la 11:00 eram acasă, între copii. Au venit şi rudele, au adus şi un pahar cu vin. Nu mai gustasem dinainte de plecare. Apoi au venit şi prieteni de-ai mei, mecanizatori. Ne-am bucurat cu toţii." Iar la final, învăţămintele pentru cei dornici de aventură în Occident. "Rostul omului e în casa lui, în ţara lui. Mai pleacă unii de la noi şi-i păcat de viaţa lor, că şi-o pierd în corturi. Emigranţii sunt folosiţi la muncile cele mai de jos. Munceam din greu şi eram şi prost plătit. Ca sclav, cine nu te primeşte? Să ştie şi alţii că acolo nu-ţi dă vaca de aur."


BĂTUŢI LA TĂLPI, CA SCLAVII
Şi Memet Selatin, cetăţean român de etnie turcă, zugrav din Constanţa, şi-a depănat povestea ziarului Dobrogea Nouă din localitatea de baştină.
"Lucram sporadic ca zugrav la un azil de bătrâni din apropiere, spunea meseriaşul refugiat în Turcia. Mai încărcam şi descărcam mărfuri din camioane pe la diverşi particulari. Timpul trecea şi nu se hotăra nimic cu mine. (...) Cerusem paşaportul să mă întorc în România. Comisarul-şef m-a tratat cu brutalitate. Am încercat din nou să fug. După 20 km de alergătură, în picioarele goale şi în tricou, m-au prins. M-au bătut şi m-au băgat la arest. Aici, în acest lagăr (în Turcia, la sud de Ankara, n.r.), te spânzură de picioare şi te bat la tălpi. Emigranţii sunt persecutaţi, aşa cum am văzut în filme, precum sclavii de odinioară."   


"PATRIA NATALĂ, CA LUMINA OCHILOR"
În ziarul timişorean Drapelul roşu, pentru cei întorşi acasă exista rubrica "Patria natală, ca lumina ochilor". I-a încredinţat povestea vieţii lui şi me­ca­nicul P.Z., în vârstă de 24 de ani, din Sânni­colaul Mare. Plecase ilegal în vest, ajungând în lagărul pentru refugiaţi din Viena. După ce străbătuse câteva oraşe din RFG (München, Freiburg, Augsburg), ar fi decis să revină în ţară. Nu găsise nici loc de muncă, nici de dormit. Şi inginerul H.L. s-ar fi convins de "inechi­tă­ţile sociale ale capitalismului": "În Ves­tul, aşa-zis mărinimos, nu ne este lo­cul şi nu avem ce căuta.

Puţini sunt aceia care nu ştiu sau nu vor să ştie ce este acolo. Vreau să uit cât mai repede ce am trăit". Morala: "Adevărul dintotdeauna este unul singur, anume că acasă, în pa­tria natală, este locul îm­pli­ni­rii, al pre­ţu­irii şi rostului, acasă, într-o societate dreaptă, unde omul e valoare supremă, putându-şi manifesta plenar calităţile şi capacitatea creatoare, satisfacţia muncii şi a vieţii".
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de