x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Datoria externă a României. De la cauze la efecte

0
06 Mar 2009 - 00:00

În primăvara lui 1989, românii ştiau că toate relele cotidianului se datorau plăţilor datoriei externe. Datorii făcute de Ceauşescu, spu­neau ei pe bună dreptate, căci niciodată public acestea nu fuseseră anunţate: nici de la cine s-au împrumutat bani, nici când şi nici în ce scop.



Din păcate, Ceauşescu nu a men­ţio­nat niciodată cauzele şi modul în care statul român a ajuns în situaţia de a plăti 21 de miliarde de dolari în contul datoriei externe, în aproape 10 ani, din care 7 miliarde de dolari reprezentau dobânzi la creditele contractate.

La începutul anului 1971, Nicolae Ceau­şescu a fost nevoit să reducă în mod semnificativ importurile de teh­ni­că de luptă şi echipamente mi­litare. Apoi, la nivelul întregii ţări au fost adop­tate măsuri de limitare a im­por­tu­­rilor de utilaje, tehnică şi echipamente industriale – în special din Occident.

Deranjat în mod evident de soli­ci­tă­rile şi insistenţele miniştrilor, Nicolae Ceauşescu a declarat, la 6 iulie 1971, în cadrul şedinţei Comitetului Executiv al CC al PCR: "Să fie clar că economia nu mai suportă importurile acestea (...) ştim bine că stăm rău cu ba­lan­ţa (de plăţi externe) şi într-adevăr, să introducem lucruri noi, superioare, dar să îmbunătăţim balanţa, nu să mărim importul ca să o înrăutăţim. Aceasta este o concepţie inadmisibilă în economie".

Din păcate, deciziile respective nu au reuşit să determine o echilibrare pe termen lung a balanţei de plăţi externe. Criza economică din Ro­mâ­nia a devenit evidentă spre sfârşitul anului 1978. Totodată, putem afirma că ideea exprimată tranşant de Nicolae Ceauşescu, la 6 iulie 1971, de a se fura şi copia utilaje şi tehnologii de fa­bri­caţie străine, s-a aplicat în primul rând în cadrul industriei naţionale de apărare. Dovada cea mai elocventă a fost oferită la 5 noiembrie 1973 chiar de Nicolae Ceauşescu: "Trebuie să punem la punct industria aceasta de război, să putem ieşi şi la export cu aceste materiale. Trebuie să elaborăm un program cu care să ieşim din orice licenţă şi aprobare de la alţii pentru a putea ieşi şi noi la export. În felul acesta ne vom putea şi înnoi, aşa cum face toată lumea. (...) În al doilea rând, trebuie să ieşim la export şi pentru aceasta, în primul rând, trebuie să ieşim din licenţele sovietice. Pentru unele din produse să cerem să ridice şi embargoul, în afară de ţările din NATO".

Documentele întocmite de au­to­ri­tă­ţile comuniste de la Bucureşti relevă şi faptul că, la începutul anilor ’70, în­tre­prinderile ro­mâ­neşti au apelat în mod constant la credite bancare pentru a-şi îndeplini planurile economi­ce. Din păcate, în condiţiile aplicării sis­temului de planificare centralizată a eco­no­miei, eficienţa scăzută înregis­tra­tă de unităţile economice ro­mâ­neşti nu a permis restituirea tuturor fon­durilor primite de la bănci şi a do­bân­zilor corespunzătoare. Reluarea proceselor de producţie a început să se realizeze din ce în ce mai des printr-un nou apel la creditele bancare. Concomitent, plata unor datorii faţă de bănci a fost amânată. Iar salariile angajaţilor au fost plătite de cele mai multe ori fără să se ţină cont de ren­ta­bilitatea muncii din unităţile respecti­ve. Treptat, blocajul economic în care se găseau anumite întreprinderi – care aveau randamente extrem de reduse, dar pri­meau în continuare credite de la bănci – s-a răspândit. Acesta a afectat atât activitatea de cre­di­tare bancară – prin diminuarea re­sur­selor puse la dispoziţia întreprinderilor rentabile, cât şi unităţile economice rentabile – care depindeau de produsele realizate parţial în întreprinderile cu probleme economice şi de creditele acordate de bănci.
În luna martie 1981, generalul Wojciech Jaruzelski a anunţat in­tra­rea Po­l­oniei în incapacitate de plată a ratelor scadente la datoria externă.

Pentru a evita o situaţie ase­mă­nătoare cu cea din Polonia, Guvernul de la Bucureşti i-a rugat, la 3 noiembrie 1981, pe princi­pa­lii săi creditori să accepte o amâ­na­re cu până la şase luni a plăţilor scadente la împrumuturile externe contractate de România – în condiţiile în care băncile occidentale refuzau să acorde noi credite Guvernului de la Bucureşti. Anunţul respectiv a determinat intervenţia reprezentanţilor Fondului Monetar Inter­na­ţional. Aceştia au rugat insistent Guvernul de la Bucureşti să poarte de îndată discuţii cu principalii creditori străini în vederea ree­şa­lonării datoriei externe a ţării. Datorie care se cifra la sfârşitul anului 1981 la 11,4 miliarde de dolari. Nicolae Ceauşescu a acceptat sfatul respectiv. În consecinţă, la în­ce­putul lunii ianuarie 1982 au sosit la Bucureşti reprezentanţii a nouă bănci occidentale. Negocierile dintre cele două părţi s-au purtat până la 29 ianuarie 1982. S-au soldat cu amânarea cu 18 luni a achitării a 4 miliarde de dolari, această sumă constituind doar o parte din datoria externă a României.

La 28 iulie 1982, negociatorii "Clu­bului de la Paris" (care reprezentau 15 state creditoare) au acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de România în 1981 şi 1982 – cca. 400 milioane de dolari (bani primiţi în urma încheierii unor acorduri de îm­prumut pe termen mediu şi lung). Potrivit celor convenite, în martie 1983 Guvernul român urma să achite 20% din suma datoriilor scadente în anul 1981. Restul su­melor datorate urmau să fie achitate în şapte tranşe bianuale, în­cepând din anul 1985. La 7 decembrie 1982, autorităţile române au finalizat negocierile şi cu reprezentanţii unor bănci comerciale şi furnizori comerciali, pentru ree­şalonarea scadenţelor de plată ale României faţă de aceştia (1,7 mi­liarde de dolari). Formula acceptată era cea agreată în vara aceluiaşi an de "Clubul de la Paris".

Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al Ro­mâniei în anii 1981-1982, Nicolae Ceauşescu a propus, în ianuarie 1983, atât reprezentanţilor "Clubului de la Paris", cât şi creditorilor comerciali (circa 200 de bănci comerciale) modificarea graficului de eşalonare a datoriei externe a României, în sensul restituirii accelerate şi în totalitate a acesteia. Datorită apa­riţiei unui excedent important în balanţa de plăţi externe a ţării în anii 1982-1983, Nicolae Ceauşescu a decis în februarie 1984 ca România să nu mai primească ultima tranşă de împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu FMI şi să achite în mod accelerat o parte din datoria externă a României.

Măsurile adoptate de Nicolae Ceau­şescu la începutul anilor ’80, de restrângere masivă a creditelor ex­terne ale României şi de achitare anticipată a datoriei externe a ţării, au limitat şi mai mult posibilităţile unităţilor economice rentabile de a-şi relua ciclurile de producţie. Totodată, sistemul bancar din Ro­mâ­nia a fost afectat de restrângerea activităţilor de creditare, desfă­şu­rate sub supravegherea Băncii Na­ţio­nale a României. Astfel s-a agravat criza economiei româneşti.

Prin promovarea industrializării forţate a României, Nicolae Ceau­şescu a încercat să atingă un scop bine definit. A eşuat însă în tentativa sa de creare a statului comunist independent, care să aibă la dispoziţie o economie puternică. Când a observat că România a intrat într-o criză economică majoră, Nicolae Ceauşescu a apelat mai ales la apa­ratul de propagandă al PCR, pe care îl avea la dispoziţie. Prin acesta voia să mobilizeze toate resursele na­ţiunii române, în scopul re­zolvării pro­blemelor generate de criza res­pectivă. Totodată, la începutul ani­lor ‘80 au fost impuse restricţii la consumul produselor agro-alimentare din comerţul de stat, la achiziţionarea unor bunuri de strictă necesitate şi la o serie de servicii. Efectele acestor decizii au provocat nemulţumirea populaţiei – cu efecte negative asupra productivităţii muncii. Totodată, s-a acutizat penuria de produse alimentare şi bunuri de folosinţă îndelungată de pe piaţă. În unele cazuri, restricţiile au determinat populaţia României să cumpere mai multe produse decât strictul necesar în scopul stocării lor pentru "zile negre" sau în scopul vânzării acestora cu un preţ mai mare, pe "piaţa neagră".

Responsabilitatea pentru eşecul dezvoltării economice a României din anii ’70-’80, precum şi pentru perpetuarea crizei politice şi economice din România în anii ’80 revine atât lui Nicolae Ceauşescu, cât şi celor care s-au aflat în preajma acestuia şi care s-au mulţumit cu privilegiile de care beneficiau, ca urmare a deţinerii unor poziţii importante în nomenclatura Partidului Comunist Român.
Lt.col.dr Petre OPRIŞ
Citeşte mai multe despre:   special,   externe,   nicolae,   româniei,   ceausescu,   bănci,   nicolae ceausescu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de