Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Vara anului 1989 avea să fie ultima în care scriitorii din România încă mai erau numiţi "ajutoare de nădejde ale Partidului". Ultima vară în care li s-a mai spus aşa, dar şi ultima în care, prin reprezentanţii lor mai mult sau mai puţin aleşi, dar de Partid întotdeauna puşi, s-au mândrit cu deţinerea acestui titlu. Ori măcar s-au prefăcut că s-ar mândri, evocându-l şi invocându-l ca pe o atestare oficială a rangului şi importanţei lor, importanţa "breslei literare" în cadrul sistemului.
De la Demostene Botez, nevolnicul şi vremelnicul, de numai un an (februarie 1965-februarie 1966), preşedinte al Uniunii Scriitorilor în momentul venirii lui Nicolae Ceauşescu la putere, şi până la Dumitru Radu Popescu, ultimul preşedinte al Uniunii din perioada comunistă, toţi cei care s-au aflat începând din anii '60 în fruntea organizaţiei scriitorilor au făcut nesmintit uz de această formulă. Nici unul n-a ratat-o. Nici colţosul Zaharia Stancu (1966-1974), nici zaharisitul suprarealist Virgil Teodorescu (1974-1977), nici pedantul funcţionar de partid George Macovescu (1977-1981), nescriitor, dar care avea să fie cel mai bun preşedinte al Uniunii din perioada comunistă. Au făcut, de asemenea, uz de ea mai toţi scriitorii cărora li se dădea cuvântul la congresele şi conferinţele Partidului. A fost deseori folosită şi la întâlnirile dintre Ceauşescu şi scriitori, frecvente la începutul regimului, tot mai rare apoi (ultima a fost în martie 1981, cu peste opt ani înainte de execuţia de la Târgovişte, din 25 decembrie 1989). Era inscripţia de pe blazon.
Şi se credea că autorul ei e Ceauşescu însuşi. Unii i-au şi atribuit-o de altfel, iar el n-a protestat, aşa cum n-avea să protesteze la nici una dintre enormităţile generate de cultul personalităţii. Chiar dacă era o impostură, era un fleac. De vreme ce el chiar se credea un geniu, unul cu moţ, nu unul de rând, "cel mai genial fiu al poporului român", ce importanţă mai avea dacă îi aparţinea sau nu această expresie?!
Persecutatul scriitor sovietic Mihail Bulgakov, autorul romanului "Maes-trul şi Margareta", are o schiţă satirică în care Stalin îl invită la Kremlin pentru a i se plânge: "Mişa, Mişa, toţi urlă «genial, genial» , iar eu nu am cu cine ciocni un coniac!".
O asemenea schiţă avându-l ca personaj pe Nicolae Ceauşescu în locul lui Stalin este însă de neconceput. Dar nu pentru că Teodor Mazilu, Ion Băieşu, Marin Sorescu, Fănuş Neagu şi încă mulţi alţi scriitori români n-ar fi putut avea această idee, ci pentru că o făcea imposibilă natura sumbră, închisă şi vulgară a megalomaniei lui Ceauşescu, nutrită din abisurile stupidităţii, vicleniei şi inculturii.
De fapt, în limbajul ideologico-literar românesc expresia "ajutoare de nădejde ale partidului", prin care se desemna rolul scriitorilor în comunism, a fost substituită celebrei definiţii staliniste "ingineri ai sufletului omenesc". A fost folosită oficial şi la cel mai înalt nivel politic, prin umare impusă în limbajul public, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cuvântarea ţinută în ianuarie 1962 la Conferinţa pe ţară a scriitorilor. Partidul, zisese el atunci şi acolo, îi "consideră pe scriitori ajutoarele sale de nădejde în opera măreaţă pe care o durează poporul român". Era o traducere, era o adaptare născocită de vreunul dintre versatilii propagandişti ai lui Dej, gen Leonte Răutu?! Era în orice caz, şi acesta fusese în mod cert înţelesul politic al lansării ei, încă un pas simbolic pe calea unei relative detaşări de Moscova. Simbolic şi prudent totodată, fiindcă nu concepţia bolşevică despre literatură şi scriitori era pusă în cauză, ci doar exprimarea ei stalinistă.
Inevitabil însă şi indiferent de motivaţiile ei, schimbarea formulării avea să angajeze şi o schimbare de conţinut. Când, la începutul anilor '30 ai secolului trecut, îi definise pe scriitori drept "ingineri ai sufletului omenesc", Stalin o făcuse în virtutea unui proiect global de nouă societate, dar şi ţinând seama de specificitatea literaturii. Într-un text recent publicat, politologul francez Claude Lefort se întreabă, mai mult retoric, dacă nu cumva numindu-i aşa pe scriitori, Stalin nu făcea dovada unei anumite înţelegeri a literaturii. Îi plăcea să citească şi să fie înconjurat de scriitori, reaminteşte Claude Lefort, ceea ce nu se poate spune despre niciunul dintre cei doi dictatori comunişti români. De aceea, presupune politologul francez, presupunere ce se situează de altfel în linia celor mai recente cercetări istoriografice, Stalin pare să fi ţinut seama de rolul sensibilităţii şi imaginaţiei în alcătuirea fiecărei fiinţe omeneşti, oricât ar fi fost el convins de rolul decisiv al constrângerii. De aceea, pare-se, îi vedea el pe scriitori drept specialişti ("ingineri") într-un domeniu foarte deosebit, cel al "sufletului omenesc".
Or, în expresia românească "ajutoare de nădejde ale partidului", această precizare şi totodată recunoaştere a specificului literaturii dispare. Singura calitate recunoscută de Partid scriitorilor români devine cea de anexe, de auxiliari. Spus de-a dreptul, de slugi. Slugi de încredere, "de nădejde", dar slugi. "Ajutoare". Ceva secundar, de mâna a doua, de care te poţi lipsi sau pentru care găseşti oricând şi oriunde înlocuitori. Şi-l poate cineva închipui pe Ceauşescu telefonându-i, el, unui preşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru a-l întreba, de exemplu, dacă Nichita Stănescu e sau nu un geniu?! Cum a făcut Stalin cu Pasternak?! Lui Ceauşescu îi ajungea Tovarăşa, de altcineva nu avea nevoie. Pentru el scriitorii şi artiştii erau nişte personaje suspecte, gata oricând "să-şi facă de cap", cum va spune în 1972, cu o ură grea, venită din străfundurile lui de semi-analfabet, după interzicerea spectacolului cu "Revizorul". "Pentru noi nu are nici o importanţă ce spune Lucian Pintilie şi alţii de teapa acestuia", şi-a dat drumul Ceauşescu atunci, "nu este permis să lăsăm pe nimeni să-şi facă de cap". Gândire şi comportament de vechil, de slugă ajunsă în frunte şi care nu vede în ceilalţi decât slugi ce trebuie ţinute strâns în frâu.
Trei ani şi ceva mai târziu, la scurtă vreme după moartea lui Dej, expresia "ajutoare de nădejde ale partidului" fusese trecută discret în patrimoniul lui Ceauşescu, unde avea să rămână ţintuită până în decembrie 1989, când a dispărut odată cu el.
