Desert din gutui, nu deşert!

Îmi amintesc despre un episod trist şi hazos, în acelaşi timp, ce s-a întâmplat cu două săptămâni înainte de Sf. Dumitru. Am plecat de acasă spre serviciu şi, în staţia de autobuz, am văzut o bătrână, în­cotoşmănită bine, rezemată de gard. Femeia avea o sacoşă, cu marginile răsfrânte cât să se vadă în interior. În sacoşă erau mai multe gutui. M-am apropiat şi am întrebat-o dacă le vinde. "Da, maică, le vânz! Acilea, că la piaţă îţi ia bani pă tarabă mai mult dă cât iei pă marfă! Şi, alta n-am!", mi-a zis ea cu speranţă în glas.

Am cercetat mai de aproape. Erau gutui abia culese din pom, pline de puful blond, unele cu fruze şi cu miros îmbătător. Avea femeia asta o parte din parfumul toamnei vârât în sacoşă! Am întrebat-o cu cât le dă. Mi-a zis că 15 lei kilogramul. Hm! Nu mi se părea scump, aşa că am întrebat-o cu ce le cântăreşte. Ea mi-a zis repede: "Dacă le luaţi, pă toate, vă las la zece lei! Mergem acilea, la fata asta dă la magazin şi ne cântăreşte! Dacă vreţi să luaţi!" M-a asigurat că fata de la lapte tocmai a terminat vânzarea şi ne cântăreşte gutuile. Ia te uită, ce relaţii are dumneaei!, mă minunam eu.

I-am zis să ne grăbim pentru că nu vreau să pierd autobuzul şi am intrat în magazin, pe uşa din spate. Femeia a discutat cu cea de la lapte şi m-a întrebat câte gutui vreau. I-am zis că pe toate. Uluită, bătrâna a pus sacoşa pe cântar şi mi-a zis: "Doişpe chile, maică!". I-am dat banii şi în timp ce tran­sferam gutuile în sacoşa mea, bătrâna mă întrebă: "Da' ce faci cu atâtea?" şi încep a o dumiri, în timp ce mergeam către staţie.

I-am zis că o parte le pun în sufragerie aşa, ca să miroasă frumos şi o să le mâncăm crude, o parte le fac dulceaţă, o parte gem şi o parte fac un desert deosebit. Bătrâna a înţeles tot, mai puţin partea cu desertul. În staţie se adunase mulţime de oameni zgribuliţi şi nervoşi. Bătrâna se ţinea de capul meu: "Zi bre, de desert!", şi i-am zis.

Până a venit maşina, am învăţat-o cum să-l facă. Adică: "În primul rând îţi trebuie un kilogram de zahăr, pentru mai multe persoane, patru-cinci gutui sănătoase, pe care le cureţi de puf, le tai în felii groase cam de un deget, apoi le cureţi bine de sâmburi şi de partea aia tare. Cum le cureţi, cum le pui în apă rece. Apoi, torni într-o tigaie mai mare puţin ulei şi pui feliile de gutui, după ce le-ai scurs de apă şi le-ai şters cu un prosop, la prăjit. Le ţii la foc potrivit, le întorci mereu şi când sunt aproape moi, de-ţi intră furculiţa în ele, le scoţi în strecurătoare, ca să se scurgă de ulei. Într-o cratiţă, mare după cât de multe felii ai, pui şi matale trei-patru linguri de zahăr, tot aşa «după ochi», lasă-l să se rumenească puţin, doar să fie auriu şi-l stingi cu apă fierbinte, cam două căni".

Femeia îmi sorbea vorbele. Continui: "Dai două-trei clocote şi amesteci bine ca se dizolve zahărul, apoi pui bucăţile de gutui şi mai pui zahăr, cam trei linguri. Laşi să fiarbă la foc mic şi iei spuma, cât timp razi o lămâie de coajă, pui din ea cât iei cu trei degete, în cratiţă, pui şi un plic de vanilie şi jumătate din zeama de la lămâie. E, acu vezi şi matale că ştii cum s-o potriveşti de gust şi gata!", îi mai zic eu. "Este foarte bună, aşa... ca un compot, dar poţi să-l mănânci şi cu pâine", îi zic. Ea se uita la mine şi-şi căuta ceva în minte. Îmi zise: "Bre, da' asta parcă seamănă cu mâncarea de gutui, numai că n-are ceapă, n-are carne şi e cu prea mult zahăr". "Ai dreptate!", îi zic eu ca în bancul cu Bulă apatic. A venit, în sfârşit, autobuzul. I-am urat sănătate şi ea mi-a zis: "Săru'mâna, mai viu!"

A doua zi, la aceeaşi oră, în staţie, lângă gard, erau două femei încotoşmănite şi cu sacoşe pline cu gutui. "Bre!", mi se adresă femeia cunoscută, "Am venit şi cu vecina, că nu crede cum i-am zis de «deşert de gutui»! Zice c-am uitat eu ceapa! Mai zi-i şi ei cum se face!". Îmi venea să mor de râs! Erau atât de caraghioase! Una serioasă şi puţin iritată, cealaltă îmi zicea din priviri: "Las' că te prind eu c-ai uitat ceapa!" Le-am mai zis odată reţeta de desert, nu deşert!