x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Destinatarul de faţadă

0
Autor: Mircea Iorgulescu 14 Mai 2009 - 00:00

Cu excepţia lui Dan Deşliu, care îl interpelează acuzator pe Nicolae Ceauşescu însuşi, toţi scriitorii care în primele luni ale anului 1989 fac pasul protestului public împotriva regimului comunist preferă să i se adreseze lui Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor.



El este destinatarul unic şi explicit al scrisorilor lui Mircea Dinescu, Aurel Dragoş Munteanu şi grupului celor care deplâng darea afară a lui Dinescu din redacţia revistei Ro­mâ­nia literară. Unic şi explicit, dar după toate aparenţele nu şi exclusiv.

Atunci, în primăvara lui 1989, Dumitru Radu Popescu era atât pre­şedinte al Uniunii, cât şi şeful consi­liu­lui redacţional al României lite­rare. Un cumul impus de blocajul ins­ti­tuţional generalizat din România acelor ani. După moartea fostului di­rector al revistei, George Ivaşcu, pe­trecută în vara 1988, autorităţile fu­seseră incapabile să găsească şi să numească un nou şef la România li­terară. Prin desemnarea lui Dumitru Radu Popescu se obţi­nuse însă doar o amânare fără termen a deciziei şi totodată un înşe­lător statu-quo, nici­decum  o întărire a autorităţii preşe­dintelui Uniunii.

Cum evenimentul care declanşase susţinuta activitate epistolară de acum douăzeci de ani  fusese concedierea lui Mircea Dinescu (în unele din textele de epocă se folo­seşte, abe­rant, termenul "destitui­re"), o explicaţie posibilă ar fi că expeditorii acestor scrisori  i se adresau doar lui Du­mitru Radu Popescu  fiindcă îl so­coteau direct responsabil prin func­ţiile lui de scoaterea poetului din re­dacţia României literare. Explicaţie posibilă, dar mai ales alibi. Era pentru toată lumea cert că nu din proprie iniţiativă îl dăduse Dumitru Radu Popescu pe Mircea Dinescu afară, ci conformându-se unei dispoziţii nu se ştie cum şi de unde primită, dar în mod sigur imperativă şi venită "de sus". Cât de "de sus", însă?! Şi pe ce fi­lieră, politică, poli­ţienească sau am­bele?

E de observat că "afacerea Dinescu" fusese încă de la începuturile ei sustrasă procedurilor curente. Înain­te de a fi concediat de la România literară, unde era redactor, el fusese exclus din partid. Dar nu şi de "organizaţia de bază", cum se prevedea în statutul PCR, şi în urma unei şedinţe la care să se fi pus în discuţie ce i se reproşa şi apoi să se fi votat propunerea de exclu­dere, sancţiunea politică supre­mă. Fusese exclus de Comitetul de partid al sectorului,  foarte probabil  în urma unei dispoziţii venite de la  "un nivel  superior". Chemat acolo, împreună cu secretarul "organizaţiei de bază" de la România literară, lui Mircea Dinescu i se comunicase doar că a fost exclus.

Nu s-a aflat niciodată unde, în ce cabinet, şi cine a luat de fapt această hotărâre, atât de grea de consecinţe, prin care, în definitiv, regimul îi recunoştea, îi atesta năbădăiosului poet calitatea de primejdios opo­zant politic. Excluderea din partid a fost urmată, la scurtă vreme, de concediere, după care, al treilea şi ultimul act al oficializării statutului său de dizident, Mircea Dinescu a fost pus sub supravegherea publică şi permanentă a unor agenţi ai Securităţii, consemnat la domiciliu şi lipsit de dreptul de a fi vizitat de colegi, prieteni, cunoştinţe.

Darea lui afară din redacţia  Ro­mâniei literare fusese prin urmare doar o verigă dintr-un şir de măsuri, şi încă una administrativă, nici politică, nici poliţienească. Singura însă cu autor cunoscut, chiar dacă nu şi real. Ca şi secretarul comitetului de partid al sectorului bucu­reştean pe teritoriul căruia se găsea redacţia României literare, ca şi ofiţerul în subordinea căruia se aflau agenţii ce aveau misiunea să-l supravegheze şi să-l izoleze pe Di­nescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor nu fusese decât executantul docil al unui segment dintr-un plan nu se ştie de cine şi unde conceput.
Să te adresezi preşedintelui Uniunii Scriitorilor era însă, desigur, cu totul altceva decât să trimiţi răvaşe contestatare obscurului prim-secretar de la  comitetul de partid al unui sector din Bucureşti ori vreunui la fel de obscur general de Securitate, asta presupunînd că i-ar fi trecut cuiva prin cap să protesteze împotriva excluderii lui Mircea Dinescu din PCR  ori împotriva plantării de gardieni în civil la poarta locuinţei lui.

Cu atât mai mult cu cât Dumitru Radu Popescu era un scriitor ade­vărat, un scriitor foarte bun. Poate chiar cel mai bun ca scriitor dintre cei şase preşedinţi pe care i-a avut Uniunea Scriitorilor în perioada comunistă. Predecesorii lui dintre 1949, anul când Uniunea s-a reorganizat după model sovietic, şi 1981, când fusese numit preşedinte, fu­seseră Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Demostene Botez, Virgil Teodo­rescu şi George Macovescu. Două, cel puţin două, dintre romanele lui Dumitru Radu Popescu (F, 1969 şi Vânătoare regală, 1973) sunt printre cele mai puternice opere din proza românească postbelică despre de­zas­trele şi crimele comuniste. Când, într-o emisiune a Europei Libere din primăvara anului 1989, Monica Lovinescu i-a reproşat vehement lui Dumitru Radu Popescu nesolida­rizarea cu Mircea Dinescu, a făcut-o reamintindu-i caustic un lung şir de fraze incendiare extrase din aceste romane.

Este totuşi greu de presupus, chiar imposibil, că scriitorii autori ai mi­sivelor protestatare din primă­vara anului 1989 îl făcuseră pe Du­mitru Radu Popescu destinatarul privilegiat al corespondenţei lor de obidiţi şi revoltaţi în virtutea prestigiului literar al acestuia sau pentru că şi-ar fi imaginat că li se va alătura. Ade­văratul avantaj pe care îl prezenta preşedintele Uniunii Scriitorilor pare să fi fost unul aşa-zicând poştal. Nu s-a ştiut nici atunci, nu s-a ştiut nici imediat după căderea regimului comunist, nu se ştie nici astăzi cum i-au fost transmise ori trimise aceste scrisori. I-au fost înmânate ?! I-au fost expediate prin poştă, simplu, recomandat, cu confirmare de primire ?! Sau va fi aflat şi Dumitru Radu Popescu de ele ca toată lumea, de la Europa Liberă, unde invariabil au ajuns toate aceste scrisori, deşi el era singurul lor destinatar?!

Şi-apoi, există undeva originalele acestor epistole ?! Sigur pare a fi că nu sunt în arhivele Uniunii, despre care se zice că ar fi fost arse. De cine şi când, nu se ştie. Fapt e însă că pe la începutul anilor '90 un fost magazioner la Uniunea Scriitorilor publica prin gazete diverse documente ce proveneau din arhivele Uniunii. Era dovada incontestabilă a furtului, dar niciunul dintre cei care i-au urmat lui Dumitru Radu Popescu în func­ţia de preşedinte al Uniunii nu s-a emoţionat.

E drept că fostul magazioner, poetul veleitar Cornel Bra­haş, ajunsese şi el vicepreşedintele unui important partid între timp dispărut (PUNR). A fost şi deputat în legislatura 1992-1996, apoi lider al unei formaţiuni numite Partidul Dreapta Românească. Pe la sfârşitul anilor '90 un ziar bucu­reştean men­ţiona că fostului ma­gazioner de­venit personalitate poli­tică îi plăcea "să chefuiască pe mu­zică" şi că se ducea "cu un taraf de lăutari" pe terasa Muzeului Literaturii Ro­mâne, unde petrecea până în zori, tulburând somnul cetăţe­nilor din cartier. S-a sinucis ca He­mingway cu o puşcă de vânătoare, în 2005, după gazete fiindcă n-ar mai fi putut suporta durerile provocate de o teribilă arterită. Pare destinul unui personaj din romanele lui Dumitru Radu Popescu.
Citeşte mai multe despre:   special,   mircea,   radu,   fusese,   dumitru,   popescu,   dinescu,   uniunii,   dumitru radu

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de