x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Din culisele diplomaţiei

0
25 Mar 2009 - 00:00
Din culisele diplomaţiei /Agerpres


Ce făceau diplomaţii români în 1989? Citind Scînteia, ţi-i poţi în­chi­pui în apostolatul "principiilor" lui Ceau­şescu. După lectura în foileton a "Orizonturilor roşii", fidelii Europei Li­bere aveau alte idei. Căci, după Pa­cepa, românul era specie aparte a corpului diplomatic: excelent PR (am zice azi) al "operelor" celor doi Ceauşescu; sti­list avizat în achiziţio­narea de blănuri, bijuterii şi ceasuri de lux; şi, obligatoriu, spion sub aco­perire.



În 1989, Gheorghe Tinca era diplomat cu vechime. Intrase în diplomaţie în 1966, era licenţiat în drept şi specia­lizat post-universitar în relaţii internaţionale. În vremea lui Ceauşescu a fost secretar II la Misiunea permanentă a României pe lângă Oficiul ONU din Geneva (1972- 1978) şi secretar I la Misiunea permanentă a Ro­mâniei la ONU din New-York (1982-1987). Atât la post, cât şi în "centrală" s-a ocupat în principal cu problemele dezarmării. După 1990 a fost secretar de stat în MAE şi apoi ambasador la Praga. Între 1994 şi 1997 a fost primul ministru civil al Apărării Naţionale.

Centrala atomo-electrică Cernavodă

Exact în urmă cu două decenii, lucra în "centrală" pe funcţia de secre­tar I la direcţia pentru Ame­rica de Nord şi America de Sud. Fu­sese rechemat la Bucureşti, în 1987, după încheierea mandatului la termen, cum se spune, dar nu ex­­­clude şi posibilitatea unor "in­ter­ferenţe". Spusese cu "glas tare" ceea ce credea în "tăcere", într-o sea­ră prelungită în ospitalităţi pentru Nicu Ceauşescu, aflat atunci la New York. Nu era mare lucru şi parcă zărise, chiar, în ochii me­zinului Ceau­şescu un fir de si­mpatie.

De fapt aces­tuia îi trecuse re­pede supă­rarea, dar raportul "paralel" ajun­sese deja unde trebuia. Îşi aduce aminte că întors la MAE, şeful de cadre i-a spus: "dacă ar trebui sa plec la luptă cu duş­manul, pe dumneata nu te-aş mai lua".

Între clişeul Scînteii şi cel al Europei Libere, îi spun dlui Tinca, nu-mi pot imagina ce făcea. "În ce priveşte suspiciunea, precizează interlocutorul, am avut norocul ca la cârma ministerului să se afle Ioan Totu, un om cu capul pe umeri, care m-a lăsat să-mi văd de treabă. El m-a trimis la Direcţia pentru Americi, unde m-am îngrijit de relaţiile ţării cu Canada. Cu cana­­die­nii desfăşuram cel mai mare pro­iect pe care îl avea România atunci.

Este vorba de Centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Ca şi în alte acţiuni de colaborare cu alte state, şi aici lu­crurile mergeau greu. Politic, Canada nu putea admite netaxată politica in­ternă aberantă a cuplului Ceau­şescu, dar în acelaşi timp era interesată în continuarea proiectului de la Cernavodă, care însemna mult pentru menţinerea competitivităţii sistemului canadian de centrale ato­mo-electrice CANDU. Apăreau destul de multe probleme, unele foar­te complexe.

În mare parte rezultau din ambiţiile şi zgârcenia lui Ceau­şes­cu. Voia să plă­tim tot  mai puţin de­cât cereau canadienii şi cerea ca o par­te din preţ să o achităm în produse fa­­bri­cate la noi. Şi mai dorea ca unele dintre echipamentele centralei să fie produse de industria româ­nească. Deci IMGB-ul trebuia să producă la stan­dardele tehnice şi de securitate cerute de canadieni. De fapt, ambiţia lui Ceau­şescu era să transforme in­dustria din România, prin IMGB, în furnizor de echipament atât pentru celelalte unităţi de la Cernavodă, pentru centrala următoare de la Făgăraş şi pro­babil alta în Moldova, cât şi pentru programele nucleare ale altor state".

Ascult cu uimire: Diplomaţie şi... IMGB?! Diplomatul Gheorghe Tinca precizează că uzina bucureşteană a şi produs elemente ale echipamentului proiectat. "Nu văd o antinomie între chestiunile de ordin economic şi diplomaţie. Mai mult, cred că diplomaţii ar trebui să acorde azi, mai mult ca în trecut, o atenţie sporită proble­melor economice şi colaborării bilate­rale din acest domeniu, spune dl Tin­ca. Ceauşescu punea o presiune imen­să, atât de imensă încât devenea contra­productivă, asupra celor care lucrau în ţară, dar şi în exterior.

Dar ambiţiile lui Ceauşescu, stupide cum erau, au dat rezultate. Dorinţa lui de a plăti partenerilor canadieni în produse româneşti nu avea la bază lipsa banilor, ci ambiţia de a forţa produ­că­torii români să facă lucruri de calitate. Bani erau, căci l-am auzit o dată pe unul dintre oamenii lui Ceauşescu spunându-le canadienilor că, dacă vor fi nemulţumiţi de calitatea produ­selor româneşti sau dacă acestea nu se vând pe pieţele internaţionale, îşi vor putea recupera banii dintr-un cont aflat în Elveţia. Chestiunea era destul de se­rioasă, căci s-a ajuns şi la crearea unei societăţi canadiene pentru valorificarea produselor româ­neş­ti pe piaţă."

Era în rosturile unui diplomat să se ocupe de tranzacţii cu vin românesc şi de echivalări în reactoare nucleare? "Diplomatul nu ştie să facă tranzacţii, explică interlocutorul. Aceasta era meseria altora, a celor din agenţiile economice. De aspectele tehnice se ocupau alţii. Diplomatul făcea ceea ce făceam şi eu. Mă ocupam de tele­gramele de la şi către Ottawa în legătură cu desfăşurarea construcţiei centralei. În cazul când apăreau pro­bleme ori se ajungea la o criză şi era nevoie de un demers politic, puteam avea sugestii sau le analizam pe cele ale ambasadorului nostru la Ottawa.

Transmiteam instrucţiuni ambasadei noastre sau propuneam demersuri pe lângă Ambasada Canadiană la Bucureşti. Era apoi informarea fo­rurilor superioare şi asigurarea sprijinului necesar demersurilor lor. Aveau loc multe vizite care trebuiau şi ele organizate, inclusiv asigurarea translaţiei. Căci cu cât urcai pe scara nomenclaturii, cunoaşterea unei limbi străine era mai rară. Nu era uşor să traduci o conversaţie sau negociere în care sunt folosiţi mulţi termenii tehnici, de strictă specialitate. Oricum nu era atât de dificil cum era tradu­cerea pentru Ceauşescu."

Tălmăciri pentru Ceauşescu

De ce era dificil să-i traduci lui Ceauşescu? "Eu nu i-am tradus, dar ştiu cât de greu era de la colegii mei care o făceau curent. El învăţase anumite cuvinte, în diferite limbi, folosite de cei care îl vizitau cum ar fi independenţă, suveranitate, pace, acord şi altele. Dacă ele erau folosite de interlocutor şi nu le auzea în traducerea ta, te admonesta cu severitate şi nu te mai chema altă dată.

Lui Ceauşescu trebuia să îi traduci cuvânt cu cuvânt, zâmbeşte Gheorghe Tinca". Cu alţii era altfel? "Sigur, spune diplomatul. Cu ei puteai întoarce fraza pentru a fi mai uşor înţeleasă. Uneori ocoleai pasaje, care ar fi dus chiar la animo­zităţi. Erau unii «şefi», care nu ştiau nici ce trebuia declarat în română şi atunci tălmaciul spunea interlocutorului varianta corectă. Tălmaciul trebuia să ştie deci nu numai limba, dar şi pro­blema la zi aflată în discuţie. Asta nu se întâmpla fireşte cu Ceau­şescu, el îşi învăţa bine lecţia. Oricât ar părea de curios, Ceauşescu citea mai greu, dar  înţelegea repede."

Din poziţia de diplomat, care se ocupa în cadrul relaţiilor bilaterale româno-canadiene de urmărirea construcţiei centralei atomo-electrice de la Cernavodă, Gheorghe Tinca reme­mo­rează alte surprinzătoare întâm­plări şi reflecţii. "Aţi văzut construcţiile acelea înalte din beton în formă de silozuri, de la centrală?, întreabă el. Ei, bine, pereţii lor trebuia astfel şlefuiţi prin interior încât, în caz de accident, praful radioactiv să nu se poată de­pune în porii acestora. 

Ai noştri şefi şi-au zis, probabil, că pot ocoli vigilenţa canadienilor şi au băgat Armata la şlefuit. Este uşor de imaginat ce au făcut soldaţii. După inspecţia cana­dienilor, operaţiunea de şlefuire a fost luată de la început. Toată producţia de glaspapir de la Carbochim - Cluj a fost folosită pentru a freca fiecare mili­me­tru pătrat, astfel încât şlefuirea pe­reţilor să fie cea prevăzută în proiect".

De la Partid şi Guvern răspunde de centrală Ion Dincă, vestitul Teleagă. L-a întâlnit de mai multe ori şi nu fără emoţii. Dar îi păstrează "o amintire diferită de ceea ce se vorbea prin birouri". Îşi aminteşte cum după o întâlnire a lui Dincă cu o delegaţie canadiană, şi-a luat inima în dinţi: "Tovarăşe prim-vicepremier - i s-a adresat diplomatul -, eu mă ocup de acest proiect, dar nu am fost la Cernavodă. Aş dori să mă luaţi şi pe mine când vă mai duceţi în inspecţie". Ceva îmi spunea că făcusem o gafă şi mă aşteptam la replici dure. Spre surprinderea mea, Dincă îmi spune să fiu la CC, la prima oră, dimineaţa urmă­toa­re, pentru a-l însoţi în inspecţie la Cernavodă. Mă tot gândeam să fiu atent ce discut cu el pe drum pentru a nu mai repeta imprudenţa de la New-York. După această reacţie, Dincă mi-a părut altfel".

Când a ajuns însă la MAE, cale de 10-15 minute, a găsit la secretariat un mesaj deja venit de la Dincă. Demnitarului i se schimbase programul şi trebuia să rămână în Bucureşti. Dăduse însă ordin la Cernavodă pentru primirea şi documentarea diplomatului. "Asta m-a dat gata, nu-l credeam în stare să acorde atâta atenţie unui neica nimeni în raport cu el."

La Cernavodă a avut prilejul să vadă centrala în toate fazele construcţiei sale. A pipăit celebrii pereţi şlefuiţi de două ori, a intrat în spaţiul unde urma să fie montat reactorul - inima centralei, să constate imensitatea turbinei fabricate în Italia şi părţi ale echipamentelor produse la IMGB. "Ca orice neofit, spune Tinca, am pus mâna pe un fel de bară care mi se părea foarte bine finisată, pentru a mă convinge de priceperea specialiştilor români. Nici nu am apucat să o ating bine că o voce poruncitoare mă avertizează: Nu atingeţi, dom'le, piesa că sudoarea de­getului dvs. intră în reacţie cu ma­te­ri­alul şi o compromite. Cum la Cernavodă nu a avut loc nici un accident, am conştiinţa curată."

Spionaj şi proteste
La începutul lui 1989, printre altele, a avut loc şi arestarea lui Mircea Răceanu. El era director ajunct şi răs­pun­dea în principal de relaţiile cu America de Nord. Întrebându-l dacă s-au cunoscut, îmi spune că au fost chiar colegi de birou. Răceanu avea o cotă extraordinară, el era diplomatul care rezolva totul în spaţiul Americii de Nord. Aproape că americanii nu-i refuzau nimic, toţi şefii aveau nevoie de el şi lui tare-i plăcea asta, îşi amin­teşte dl Tinca. Originea socială îi era, de asemenea, excepţională: mama şi tatăl adoptiv - foşti ilegalişti, iar tatăl natural - erou căzut pe altarul cauzei muncitoare.

"Când l-am văzut ultima dată ieşind pe uşă, nu ştiam că va fi arestat, m-a surprins pentru că avea o privire care spunea, parcă, «adio», rememorează dl Tinca. A lipsit câteva zile şi ni s-a spus că merge la doctor cu socrul sau mai apoi că soţia ar fi avut ceva, mă rog, motive comune. Într-o dimi­neaţă, venind cu maşina spre minister aud la radio ştirea că diplomatul, colegul nostru, a fost arestat. A urmat şedinţa de partid în care a fost exclus de peste tot. Era penibil să vezi oa­meni normali de altfel condam­nân­du-l cu mânie proletară. Cum nu aveam funcţii pe linie de partid şi nici nu făceam parte din colective de conducere, nu mi s-a cerut să iau cu­vân­tul. Nu ştiu ce aş fi spus".

În primăvara lui 1989 presa internaţională scria şi despre 15.000 de scrisori ale imigranţilor canadieni de origine maghiară contra politicii lui Ceauşescu de încălcare a drepturilor minorităţilor şi ale omului în gene­ral. În relaţiile diplomatice româno-canadiene a fost ceva special? "N-am avut prea multă bătaie de cap. În compa­raţie cu SUA, Canada era mai li­niştită, răspunde dl Tinca.

Manifestaţiile îm­po­triva lui Ceauşescu, mai ales cele un­gureşti, deveniseră o chestiune co­mună. Parte din ele nici nu se raporta cuplului pentru a nu crea «disconfort» Tovarăşului. Cum Misiunile noastre din afară aveam o înţe­le­ge­re tacită, sugerată, cred, tot de sus, po­trivit că­re­ia evenimentele nu trebuiau exa­ge­rate, iar prezentarea să fie cât mai su­ccintă. Cum în ţară lu­mea înţelegea că demonstraţiile erau ale ungurilor, astfel de acţiuni au avut un impact politic minor."

Ceauşescu făcuse, de altfel, direct cunoştinţă cu demonstraţii de protest faţă de el în Statele Unite ale Ame­ri­cii. Se îmbufnase, se-nfuriase, ţipase şi chiar ameninţase... degeaba! Şi era încă în vremurile lui bune. Dar... lasă-i să fie - că n-ai ce le face -, la "ăia, acasă". În "problemele" lui  de politică internă, la el acasă, nu intră nimeni. 
Citeşte mai multe despre:   special,   ceausescu,   cernavoda,   tinca,   diplomatul

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de