Dispărută în prima zi de şcoală

După statistici, la primele ore ale dimineţii de vineri, 15 septembrie 1989, aproape un sfert din populaţia României a abandonat orice altă îndeletnicire şi s-a ocupat cu mersul la şcoală. Cele mai bine de cinci mi­lioane şi jumătate de preşcolari, elevi şi studenţi, au fost primiţi, tot conform statisticilor, de 214.500 de dascăli.

Din cinci milioane şi jumătate, cei mai mulţi - aproape trei milioane - erau şcolari din ciclurile primar şi gimnazial. Odată ajunşi în sălile de clasă au dat prima dată cu ochii de portretul tovarăşului Nicolae Ceau­şescu, secretar-general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, preşedintele Republicii Socialiste România, comandant su­prem al forţelor armate.

Pe prima pagină a manualelor primite în acea zi au văzut, fireşte, tot fotografia "tovarăşului". Aşa era pretutindeni, nici o şcoală n-avea cum face ex­cepţie. Însă nu toţi elevii acelei epoci, puşi la vârsta adultă să-şi povestească viaţa de şcolar, menţio­nează aceste amănunte. Din straturile adânci ale memoriei, efortul onest de aducere aminte scoate la suprafaţă alt gen de amintiri. Fără filtrarea ulterioară prin grile ipocrit-sofisticate şi de o îndoielnică utilitate în recompunerea unei "lumi dispărute", amintirile genuine ale copiilor "epocii de aur" au prea puţin de-a face cu politica sau cu Ceauşescu.

Bunăoară, Andreea Bălbărau. Împreună cu ceilalţi 2.999.999 de colegi "de pe tot cuprinsul patriei", în dimineaţa amintită se îndrepta spre Şcoala numărul 2 din oraşul Adjud, judeţul Focşani. Pentru corectitudine, trebuie spus că nu erau chiar 2.999.999, ci doar 2.933.999. Iar c-au mers "împreună" atâţia şi-atâţia copii e doar un fel de-a zice: în realitate, fetiţa numai ochi şi codiţe a parcurs drumul către şcoală ţinută de mână ferm şi cu responsabilitate părintească de doamna Minuţa. Căci ştia doamna Minuţa ce ştia. Mai precis, că are un copil cu imaginaţie bogată, func­ţională în orice zi lăsată de Dumnezeu.

Experienţele anterioare arătaseră că 15 septembrie, prima zi de şcoală, nu făcea excepţie şi reclamau, aşadar, vigilenţă maximă. Solemnă, solemnă, dar până când, trebuie să-şi fi spus în gând copila intimidată de festivitatea primei ei zile din viaţa de şcolar. "Curtea şcolii mare, plopi, frunze pe jos, agitaţie, copii şi părinţi, toţi la un loc, lă­mureşte astăzi Andreea motivul îngrijorării materne. Cei din anii mai mari erau încântaţi de revedere, nu ştiu cât copiii, dar părinţii lor nu mai spun.... Mame vorbăreţe, bunici grijulii, taţi liniştiţi vorbind într-un colţ. După o lungă şi plictisitoare aşteptare la careul din curtea şcolii am dispărut din raza vizuală a pă­rinţilor mei. M-au găsit mai târziu în faţa unui aprozar salivând la ve­derea unor Eugenii. Eugeniile erau preferatele mele. Dar nu orice Eugenii, ci doar cele făcute la Brăila, cu ambalaj alb scris cu albastru. Le alegeam pe acelea care aveau mai multă cremă cu cacao, se vedea prin hârtie. Când m-au găsit, le-am spus senin că am plecat pentru că mie nu-mi place la şcoală, pentru că mă plictisesc."

Emoţiile primei zile din viaţa de şcolar nu prea au existat în cazul de faţă. "Ce ştiu de la mama este că fenomenul numit prima zi de şcoală din viaţa unui prichindel nu m-a interesat absolut deloc. În timp ce viitoarele mele colege se probau cu uniforma, bentiţa elastică, funde albe şi înfoiate, ciorapii albi trei sferturi, săndăluţe, ghiozdan, eu am dat dovadă de o totală lipsă de interes. Până la momentul T zero, când am înţeles că trebuie s-o fac şi p-asta. Mi-am luat ghiozdanul în spate, precum melcul casa. Mare greutate pentru cei 6 ani şi 8 luni cât aveam în prima mea zi de şcoală..."

Dar în 1989 fuga din faţa îndatoririlor ţinea deja de amintire, iar festivitatea deschiderii anului şcolar a trecut fără evenimente deosebite în viaţa familiei Bălbărău. Deja în clasa a IV-a, mai mare şi deci mai responsabilă, Andreea s-a arătat milostivă cu doamna Minuţa şi nu
i-a mai provocat alt atac de panică ori de care va mai fi fost ea capabilă. Se împăcase de mult cu ideea că mersul la şcoală-i musai. "Temele de vacanţă le făceam în ultimele zile de vacanţă, şi-a amintit ea mai departe despre pregătirile legate de înce­perea şcolii. Tot atunci puneam co­perte şi etichete la caiete, liniam - linia era trasă la o distanţă foarte bine stabilită faţă de marginea foii, 1,5 sau 2 centimetri parcă era.... Pro­bam uniformele pe care le aveam, ca să vadă mama cum îmi vin. Mai creşteam, ce să-i faci, aşa că mai dădea mama drumul la tivul ro­chiţei pepit, şorţuleţul mergea şi mai mic, până găseam de cumpărat unul mai potrivit."

Tot în prima zi elevii primeau manuale. "Le primeam de la şcoală", îşi continuă Andreea istorisirea. "Unele mai noi, altele mai vechi, desenate şi subliniate de generaţiile precedente. Ne spunea doamna învăţătoare: «Vedeţi, voi să nu faceţi aşa, să nu desenaţi pe cărţi, că ceilalţi copii mai mici vor fi supăraţi dacă primesc de la voi cărţi care arată aşa». Le puneam coperte de plastic, albastre parcă, sau le învelea mama în hârtie şi celofan pe deasupra. Aveam etichete din acelea de semănau cu un timbru. Erau cu li­pici pe spate, dădeam cu limba pe ele ca să le lipim.

Doamna învăţă­toare avea mereu un coc mare, unghii lungi şi date cu ojă, foarte îngrijite. Mirosea mereu a parfum bun şi vorbea foarte frumos cu noi. Şi când ne certa era blândă. Aveam feţe de bancă din bumbac, albe cu model vişiniu, cu elastic pe dos ca să nu alunece. Când mă plictiseam la ore o înţepam cu peniţa şi mă distram cum materialul suge cerneala. Eu şi colega de bancă făceam cu schimbul - o săptămână luam eu faţa de masă, o săptămână ea. Tot cu schimbul făceau şi mamele noastre la spălat, apretat, călcat şi cusut. Am crescut şi eu cu cheia de gât. Acum mi se pare că cea mai simpatică amintire din viaţa de şcolar - aşa mi se pare acum -  are legătură cu amintitul obiect. Am plecat la şcoală fără să încui uşa. Ai mei tocmai aduseseră o butelie şi o lăsaseră pe hol lângă uşă. Iar butelia era foarte preţioasă pe vremea aceea. În sfârşit, când m-am înapoiat, am cam încasat-o de la mama. «Să zici mersi că nu te-am bătut mai tare!», a zis ea în faţa lacrimilor mele. «Mersi!», am repetat mecanic, în timp ce trăgeam de şnurul cu cheia buclucaşă."

Cei care-o cunosc ar spune că Andreea mai uită şi astăzi una-alta. Iar ea admite, cu amendamentul că ţine minte doar lucrurile esenţiale. Nu mai are codiţele din prima zi de şcoală. Priveşte în schimb lumea cu aceiaşi ochi mari. Cât despre doamna Minuţa, prea multe nu s-au schimbat de-atunci. Supraveghează cu drag şi atenţie, se-ngrijorează la fel, doar că, fireşte, din alte pricini.