x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Doctrina militară a României, asemănătoare cu cea a Iugoslaviei

0
Autor: dr. Petre Opriş 04 Sep 2009 - 00:00
În anul 1989, armata română îşi îndeplinea una dintre obligaţiile care de­curgea din prevederile Tratatului de la Varşovia: participarea la apli­ca­ţiile organizate de autorităţile de la Bu­cureşti de comun acord cu Coman­da­mentul Forţelor Armate Unite al Or­ganizaţiei Tratatului de la Varşovia.

De­cizia respectivă îi permitea lui Ni­colae Ceauşescu să-şi clameze permanent fidelitatea faţă de ceilalţi membri ai alianţei din care făcea parte, astfel: "România este membră a Trata­tu­lui de la Varşovia. Pornind de la aceasta, avem obligaţia să acţionăm pentru întărirea colaborării cu armatele sta­te­lor socialiste membre ale Tratatului de la Varşovia, să realizăm acţiunile co­respunzătoare de pregătire co­mu­nă, pentru a fi întotdeauna gata să ne îndeplinim angajamentele asumate".
Pe fundalul propagandistic al frazei respective se reliefa însă doctrină mi­li­tară a României.

După episodul cehoslovac din au­gust 1968 şi impunerea aşa-zisei Doc­tri­ne Brejnev la nivelul Organizaţiei Tra­tatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat în mod des­chis unele idei antisovietice şi a adoptat anumite hotărâri incomode pentru autorităţile de la Kremlin. Printre al­tele, liderul PCR a întreprins demersuri pentru menţinerea permanentă a unităţilor armatei române în subordinea sa directă (inclusiv în caz de răz­boi), precum şi pentru adoptarea ra­pi­dă a doctrinei războiului întregului po­por pentru apărarea patriei.

De exem­plu, la reuniunea Prezidiului Per­manent al CC al PCR din 11 septembrie 1968, s-a hotărât completarea pro­iectului românesc de statut al Comandamentului Forţelor Armate Unite. Acesta fusese deja aprobat la 10 iu­nie 1968, în şedinţa Consiliului Apă­ră­rii. Printre altele, s-a stabilit că "re­zol­varea problemelor generale stabilite de comun acord, îndreptate spre întărirea capacităţii de apărare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia şi îmbunătăţirea structurii forţelor armate destinate a acţiona în comun, se discută în Comitetul Politic Consultativ, intrând în vigoare pentru fiecare ţară după aprobarea guvernelor respective".


DOCTRINA MILITARĂ IUGOSLAVĂ

O altă consecinţă a hotărârilor adop­tate la 11 septembrie 1968 a fost stu­dierea în detaliu a altor modele de or­ganizare a apărării ţării, în vederea pu­nerii la punct a unei doctrine mili­ta­re româneşti. Pe această linie s-a în­scris, de exemplu, vizita efectuată în Iu­goslavia de o delegaţie condusă de ge­neralul Ion Gheorghe (2-7 iunie 1969).

Cu acel prilej, şeful Marelui Stat Ma­jor român a participat la un "schimb de experienţă în probleme de organizare şi participarea întregului popor la apărarea ţării". Generalul Ion Gheorghe a aflat că "Republica So­cialistă Federativă Iugoslavia are o concepţie proprie de apărare a ţării, de­numită «războiul general de apărare», al cărui principiu de bază constă în angajarea întregului po­ten­ţial uman şi material la lupta împotriva oricărui agresor".

În cursul vizitei şefului Marelui Stat Ma­jor român, reprezentanţii iu­go­slavi au menţionat faptul că "întregul po­por este organizat şi pregătit pentru participarea la apărarea ţării, fie­care cetăţean fiind inclus în una din ur­mătoarele componente: armata ope­rativă, unităţile de apărare terito­ria­lă (corespunzător cu gărzilor pa­trio­tice) şi unităţile de apărare civilă (co­respunzător cu formaţiunile de apă­rare locală antiaeriană). Toate ele­men­tele componente ale apărării na­ţio­nale sunt pregătite pentru acţiuni de lungă durată, atât pentru ope­ra­ţiuni desfăşurate în contact cu agreso­rul, cât şi pentru lupta de rezistenţă pe te­ritoriul vremelnic ocupat".

Totodată, reprezentanţii iugoslavi au precizat că nu au mai discutat cu nici o altă delegaţie străină despre ches­tiunile prezentate oaspeţilor ro­mâni şi că nu intenţionau să promo­veze un schimb de experienţă ase­mă­nă­tor cu alte state. În mod evident, era vor­ba despre un mesaj diplomatic, prin care iugoslavii doreau să spună că România era singurul stat membru al OTV cu care Belgradul dorea să colaboreze în domeniul organizării şi con­du­cerii sistemului naţional de apărare.

Organizarea militară a Iugoslaviei a fost studiată în detaliu la Bucureşti. Astfel, în raportul trimis la 12 iunie 1969 de generalul-colonel Ion Ioniţă lui Nicolae Ceauşescu, ministrul For­ţe­lor Armate a afirmat: "Potrivit acestei concepţii, se apreciază că pot fi imo­bilizate şi nimicite pe teritoriul Re­publicii Socialiste Federative Iugo­s­la­via circa 50 divizii inamice, fiind pregătiţi să ducă lupta de rezistenţă pe timp îndelungat (până la 20 de ani)".

Totodată, generalul-colonel Ion Io­niţă a precizat în întregime preve­de­rile articolului 7 din "Legea despre apă­rarea naţională", adoptată la Belgrad, la 11 februarie 1969: "Nimeni nu are dreptul să recunoască sau să semneze capitularea ţării sau a forţelor sale armate. Nimeni nu are dreptul să accepte sau să recunoască ocuparea ţării sau a unei părţi din ea".

O serie de principii care au stat la baza alcătuirii sistemului iugoslav de apă­rare naţională au fost introduse în le­gislaţia românească, precum şi în concepţia generală de organizare şi du­cere a acţiunilor de luptă pe teritoriul României. Astfel, a fost elaborată "Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socia­lis­te România" - în care s-au precizat obligaţiile organelor şi organizaţiilor de partid, de stat şi obşteşti, precum şi obligaţiile tuturor cetăţenilor Ro­mâ­niei în domeniul apărării patriei.

În acel document s-a menţionat în termeni categorici: "Este interzisă ac­cep­ta­rea sau recunoaşterea vreunei ac­ţiuni a unui stat străin sau a oricărei si­tuaţii - indiferent de natura sa, inclusiv capitularea generală, ocuparea te­ri­toriului naţional - care în timp de pace sau de război ar aduce vreo atingere suveranităţii, independenţei na­ţio­nale şi integrităţii teritoriale a Re­pu­blicii Socialiste România sau care ar slăbi în orice fel capacitatea sa de apă­rare. Orice asemenea act de ac­cep­ta­re sau recunoaştere este nul şi nea­ve­nit, ca fiind contrar orânduirii de stat şi intereselor supreme ale na­ţiu­nii noastre socialiste".

De asemenea, la Marele Stat Major a fost elaborată "concepţia, metodele lup­tei de rezistenţă pe teritoriul vre­mel­nic ocupat şi programul de pre­gă­ti­re în acest sens al lup­tă­to­rilor din găr­zile patriotice". În acelaşi timp, au fost studiate "posibilităţile de amenajare de depozite secrete de armament şi muniţii pe teritoriul ţării, cât şi a asistenţei medicale pe timpul luptei de rezistenţă în locuri şi cu personal dinainte stabilit". Totodată, ti­ne­rii - cu vârste între 14 şi 18 ani - au fost incluşi într-un sistem de pregătire mi­li­tară, pentru a acţiona în caz de necesitate împreună cu gărzile patriotice, re­în­fiin­ţate la 21 august 1968.
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de