x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

După facultate mergeai trei ani în domiciliu obligatoriu la ţară

0
Autor: Cornel Micu 05 Sep 2009 - 00:00
După facultate mergeai trei ani în domiciliu obligatoriu la ţară Universitatea Bucureşti/


Una dintre pevederile fundamentale înscrise în constituţiile socia­liste era dreptul şi obligaţia de a munci. De aceea, oricărui tânăr ab­sol­vent de facultate îi era repartizat un loc de muncă după fina­li­za­rea stu­diilor. În 1989, în rândul studen­ţilor din anii terminali circula o glu­mă conform căreia erau trei feluri de localităţi unde cineva putea fi tri­mis: localităţi pe unde circulă tre­nul, localităţi pe unde a circulat tre­nul şi localităţi pe unde se zvoneşte că a trecut odată, de mult, trenul.


BONUSUL DE ACTIVIST UASCR
Sistemul repartiţiilor naţionale asigura un loc de muncă tuturor absolvenţilor de facultate. Procesul începea imediat după examenul final de licenţă, prin afişarea listei cu locuri disponibile la nivelul întregii ţări. Proaspeţii licenţiaţi erau ordonaţi pe o listă, în funcţie de rezultatele obţinute la exa­menele de licenţă şi de-a lungul celor patru ani de studiu. Şeful de promoţie alegea primul, următorul clasat al doilea, şi aşa mai departe. Posturile disponibile depăşeau cu puţin numărul de candidaţi, astfel încât chiar şi ultimul avea, teoretic, posibilitatea alegerii.

În teorie, procesul părea foarte echitabil şi bine organizat, dar în realitate... apăreau cazurile speciale. Studenţii cu activitate în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din România (UASCR) beneficiau de o primă de 50% la media finală. Asta însemna că devansau lista înaintea celorlalţi, iar unii că absolviseră cu medii de peste 10! În cazul cu­plu­rilor de studenţi căsătoriţi, par­te­nerul cel mai bine plasat îl "trăgea" în sus pe celălalt. Prioritate (nes­cri­să în lege) aveau şi soţiile de ofiţeri. Astfel, ierarhia iniţială se tulbura, iar repartiţia în sine devenea o pro­blemă nesigură. Singurul care-şi păstra locul era şeful de promoţie. Însă din 1981 începând, şef de pro­moţie să fi fost cu media 10, plus cele 50 de sutimi de la UASCR, nu aveai de unde alege o repartiţie bună. Căci toate oraşele ce depăşeau 150.000 de locuitori fuseseră trecute în categoria oraşelor mari şi declarate "închise". Li se interzisese să scoată posturi la repartiţie şi posturi la concurs pentru cei fără domiciliu stabil în localitate.


BULETIN DE BUCUREŞTI
Repartiţiile aveau rolul de a distribui în mod echitabil forţa de muncă acolo unde era nevoie de ea. De aceea posturile listate la re­par­ti­ţie erau în general cel mai puţin dezirabile, de cele mai multe ori în zone izolate din mediul rural. Se spera că prin obligarea absolvenţilor să ocupe aceste posturi se va rezolva problema specialiştilor, micşorându-se distanţa dintre sat şi oraş.

În cazul neprezentării la post, se plătea contravaloarea procesului educaţional, care ajungea la valori astronomice, iar eventualul refuz apărea în cartea de muncă toată viaţa. Mai grav însă pentru absolvenţii de universitate - fără stagiatura de trei ani pierdeai dreptul de profesare.  "Specializarea profesor", adică.

Posturi de cercetare în discipline umaniste nu mai erau de prin anii '70 la repartiţie. Nici televiziunea, radioul sau ziarele nu mai aveau voie să angajeze absolvenţi de în­văţământ superior fără stagiatura efectuată şi fără buletin de Bu­cureşti. Tinerii merituoşi făceau însă tot posibilul pentru a reveni la oraş. După stagiul la ţară, reuşeau renunţând la învăţământ. Un post de bibliotecar, magaziner ori func­ţio­nar în vreo fabrică era, de cele mai multe ori, mai bine plătit decât cel de profesor. Fără "pile" însă nu-l puteai obţine. Căci funcţiona şi interdicţia de-a angaja pe posturi ce nu solicitau pregătire superioară absolvenţi de facultate. Patria şi partidul investiseră în ei!   

Se mai aranja şi câte-o căsătorie de dragul buletinului de Capitală ori de oraş. Spumoasa comedie "Buletin de Bucureşti" cu Mircea Diaconu şi Ca­trinel Dumitrescu fusese un film comandat tocmai pentru a stigmatiza asemenea practici şi a stimula apetitul tinerilor pentru viaţa de in­telectual la ţară.
ŞEFUL DE PROMOŢIE ALEGEA ÎNTRE JOIŢA, SĂBĂRENI ORI SATCHINEZ
Odată afişate listele cu posturile repartizate, începeau negocieri ela­borate între absolvenţi, pentru a se stabili cine şi unde merge. Lector univ. Carol Căpiţă, absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bu­cureşti, îşi aminteşte cum aceste dis­cuţii afectau relaţiile de prietenie între colegi: "Exista o anumită negociere. Din păcate se negocia un lucru şi la repartiţii se încălca ceea ce se stabilea. În faţa repartiţiilor se lăsau deoparte toate prieteniile. Anul meu (1988 - n.r.) a fost o excepţie, dar în 1989 colegii mei mai tineri ar putea să vă povestească lucruri dramatice! S-a lăsat cu plânsete, cu ţipete, cu scandaluri".

Motivul nemulţumirilor erau posturile oferite, situate de cele mai multe ori în zona rurală. Cele mai apreciate erau satele din apropierea oraşelor mari, pentru că tinerii angajaţi puteau face naveta zilnic până la locul de muncă: "Cea mai bună opţiune, din perspectiva unui bucureştean, au fost în 1988 posturile de la Joiţa şi Săbăreni, în judeţul Giurgiu, unde se putea ajunge cu autobuzul". Localităţile legate la calea ferată erau, de asemenea, preferate şi de aceea unii studenţi citeau lista posturilor disponibile cu mersul trenurilor în mână, pentru a-şi putea calcula mai bine timpii de navetă.

Odată ajunşi acolo, începea însă altă grijă - cum să-ţi păstrezi buletinul de oraş, căci oficialităţile comunei aveau sarcini precise în stabilizarea forţei de muncă şi repartizarea apartamentelor în "blocurile de specialişti" din "centrul civic". "Eu, cât am fost navetist, nu am avut buletinul de identitate cu mine, fiindcă dacă mi-l cerea Poliţia şi-mi punea ştampila de mutaţie nu aş fi putut concura pentru un post în Bucureşti", spune Carol Căpiţă.

Uneori posturile afişate nu erau ceea ce păreau la prima vedere. "Au fost câteva posturi în Banat. Unul, de pildă, părea slab: Satchinez; dar era la doar 20 km de Timişoara. Foarte bun, de fapt." Relaţiile personale erau de asemenea importante şi reuşeau cumva să funcţioneze chiar şi în cazul repartiţiilor. "Existau şi situaţii interesante. De pildă, în anul meu, figura la Buzău o şcoală specială. Termenul era ambiguu - Şcoala Specială Numărul 1. Dacă ajungea să ocupe postul respectiv cine trebuia, era o şcoală pentru ofiţeri, un liceu militar. Dacă lua cine nu trebuia, era într-adevăr o şcoală ajutătoare pentru copii cu dizabilităţi. A fost, cum să vă spun, povestea anului nostru!"


ŞANSA TINEREŢII
Presiunea psihologică provocată de repartiţie începea să fie simţită cu mult timp înaintea momentului afişării listei de posturi. Cum media pe anii universitari avea un rol important în cadrul ierarhiei pe lista absolvenţilor, notele studenţilor începeau să crească încă din anul III de studiu. Existenţa clauzelor de reîntregire a familiei făcea să fie încheiate căsătorii de formă, doar pentru a obţine buletin de Bucureşti şi a avea o şansă în plus de a fi repartizat undeva în jurul Capitalei. Astfel de mariaje se desfăceau la scurt timp după ocuparea posturilor do­rite. Uneori se ajungea atât de de­parte, încât unul din soţi rămânea restant un an ca să fie în acelaşi an cu soţia şi să poată alege posturi în aceeaşi zonă. Multe cupluri ajun­geau însă să fie repartizate la distanţe de sute de kilometri.

Erau şi alte situaţii excepţionale, greu de înţeles în zilele noastre. "Soţia mea, care nu era din Bu­cu­reşti, a luat cel mai bun post pentru un bucureştean, îşi aminteşte Carol Căpiţă. Pe atunci nu eram căsătoriţi, ne-am căsătorit imediat după, dar colegii au zis: «Voi doi vă alegeţi! Nu sunteţi căsătoriţi, dar ştim că vă căsătoriţi, aşa că voi vă alegeţi pri­mii». Nu s-a mai întâmplat nici înainte şi nici după".
Citeşte mai multe despre:   special,   absolvent,   comunism,   repartiţie

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de