Eu, studenta ostaş

Sublocotenentul în rezervă Dana Honciuc ne-a povestit cum a sa­tisfăcut serviciul militar ca "fiică a patriei" şi studentă la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.


SOLDATUL, CA ROBOTUL
"Vântul îmi încălzeşte cuvintele/ şi adoarme în părul bălai/ al gândului/ în palma pământului/ a izbucnit pădurea/ cu flori de iubire tâ­nără/ Eu - fata ostaş, / contempora­nă cu gândul îndrăzneţ/ miros pâi­nea caldă/ din grâul proaspăt al dragostei/ şi primesc sfaturi/ de la istorie. Caut/ să înţeleg clipa/ în care se simte cât/ de sublim şi drept/ urcă lumina patriei/ lângă care am rostit/ jurământul tinereţii noastre." Compoziţia de mai sus, apărută în Almanahului Oştirii, reprezintă gândurile ce o munciseră pe Otilia Bâltac. Pe locotenentul Otilia Bâltac.

Sublocotenentul în rezervă Dana Honciuc, şi ea fată-ostaş, sigur contemporană cu Otilia Bâltac şi cu gândurile ei îndrăzneţe, şi-a adus aminte în linii mari ce-a mirosit, de la cine a primit sfaturi şi cum a înţeles clipele cât şi-a satisfăcut serviciul militar ca fiică a patriei şi studentă la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, pe deasupra. "Atunci mi se părea îngrozitor, rememorează Dana Honciuc zilele de armată din studenţie.

Uniforma era ceva odios, mai ales cea de iarnă, dar dacă m-aş vedea astăzi cum arătam îmbrăcată cu aşa ceva, cred că m-ar pufni râsul. Arătam ceva ca nişte roboţi. Primeam uniforma, şi de vară, şi de iarnă. În cele mai multe cazuri hainele nu erau pe măsura noastră. Le mai schimbam între noi, să se potrivescă cât de cât. Mantaua era ceva îngro­zitor - mare, grea, trebuia musai încheiată până la gât. Mama mă ajuta să mă îmbrac, singură nu pu­team, şi tot dura o veşnicie echipa­tul.

Veşnic se rupea câte ceva, le mai cosea mama. Aveam nişte pantaloni până la glezne, bocancii erau prea mari, şi boneta nu stătea nici de-a naibii. Încercam fel şi fel de artificii, să o prind cu clame, nu stătea şi pace. Gata echipată arătam, cum ziceam, ca un robot. Mă în­torceam cu totul, nu mă puteam mişca în manta. Şi apoi drumul de acasă până în Panduri, aşa în­co­toşmănată, altă aventură. Hai, pe drum mai era cum mai era, dar să mă urc în autobuzul plin ochi şi apoi să rezist aşa îmbrăcată...  Uniforma de vară era o chestie fleş­căită, mama o apreta, dar efectiv nu avea nici o formă. Eram total dizgraţioasă."
DIN CÂTE BUCĂŢI SE COMPUNE O PUŞCĂ
Interlocutoarea noastră şi-a amin­tit şi cum se pregăteau fetele să-şi apere patria, şi care erau diferenţele între propagandă şi realitate. "Ne duceam dimineaţa la Panduri şi stăteam acolo o zi întreagă. Marţea şi vinerea parcă era, în orice caz n-a rămas aceeaşi zi din săptămână în toţi anii de facultate. Aveam ore de teorie şi de practică. La teorie aveam caiete întregi. La practică, des­fă­ceam arma şi o făceam la loc. Niciodată, dar repet, absolut niciodată nu se potrivea ce scoteai cu ce băgai. Me­reu rămâneau câteva piese pe dinafară. Făceam şi instrucţie, în­vă­ţam să batem pas de defilare. Eu, una, aveam o mare pro­blemă cu stânga-mprejur. O luam mereu la dreapta.

Parcă aud şi-acum vocea comandantei de pluton, ofiţereasă de carieră: «Hoooonciuc, stânga am spus, nu dreapta, iar încurci tot plu­tonul!». Apoi când era vreme bună mergeam la Roşu, într-o comună pe lângă Bucureşti. Se făcea re­cu­noaşterea terenului, săream peste obstacole - obstacolul era o gârlă, trăgeam la ţintă, mă rog, se zicea că tragem în ina­mic şi altele pe care nu mi le mai amintesc."

Plutonul, încurcat de Dana cea care nu ştia care-i stânga, care-i dreapta, era format din colege de la Facultatea de Istorie. Pentru că plutoanele se organizau pe facul­tăţi. Că nu poartă o neplăcută amin­tire zilelor de armată, crede interlocutoarea noastră, se dato­rează în bună parte comandantului de pluton. "Eu am nimerit bine, de noi se ocupa o doamnă căpitan Chelaru, prima soţie a lui Mircea Chelaru. Ofi­ţe­reasă de carieră, era chiar o femeie de treabă, ştia bine că eram vai de capul nostru şi n-are ce scoate din noi, aşa că ne cam lăsa în pace, nu ne chinuia. Dar erau alte cucoane date naibii, le alergau pe bietele fete şi se purtau urât.

Îmi aduc aminte o chestie foarte simpatică. Eram la Roşu, pe o vreme călduţă de pri­mă­vară. Am făcut noi ce-am făcut instrucţie o bucată de vreme, dar re­pede am obosit. Ne-am băgat într-o viroagă, cu doamna Chelaru cu tot, ne-am descheiat vestoanele, să ne prindă soarele, stăteam la plajă, cum ar veni, şi ne-a furat somnul. Vremea era minunată. Una dintre noi ră­mă­sese de planton pe marginea vi­roagei. La un moment dat am auzit un răcnet: «Colonelul Po­pescu, ce se întâmplă aici?» «Or­do­naţi!», a răspuns doamna Chelaru din fundul gropii, trezită instantaneu din picoteală. Glasul îi apar­ţinea chiar colonelului Popescu, comandantul centrului. Era un tip foarte ne­plăcut. Colega santinelă ador­mi­se şi ea în post, nu l-a văzut că vine şi ne-a prins."


"TOVARĂŞI, PRIVIŢI-O CUM NE SFIDEAZĂ!"
Conform legii, "cei care pe timpul îndeplinirii serviciului militar obţin rezultate nesatisfăcătoare la pregătirea militară, au o compor­tare neregulamentară ori dau do­va­dă de neglijenţă faţă de ţinuta mi­litară, vor fi comunicaţi ins­ti­tu­ţiilor de învăţământ unde au fost admişi. Pe baza notărilor comandanţilor de unităţi militare, con­du­cerile instituţiilor de în­vă­ţă­mânt superior vor hotărî dacă cei în cauză pot frecventa cursurile sau este cazul să li se aplice alte sanc­ţiuni disciplinare."

Prezenţa la armată era obligatorie, îşi amin­teşte Dana Honciuc. "Am lipsit totuşi de câteva ori. Eram membră de partid din anul întâi de facultate, şi m-am trezit admonestată într-o şedinţă. Prezida Dumitru Berciu. A citit lista celor care lipsi­seră de la pregătirea militară. Când a ajuns la mine a spus: «Şi tovarăşa Honciuc, care este şi membră de partid!». Atunci cred că m-am uitat mai semeţ, aşa, că de zis n-am zis nimic. «Priviţi-o, priviţi-o cum ne sfidează, în superbia ei!», a spus mai departe Berciu.

M-am necăjit foarte tare, era foarte neplăcut să te dea de exemplu negativ în şe­dinţă, îţi venea să intri în pământ. Atunci conta foarte mult să te arate cineva cu degetul. Pe moment nici n-am înţeles ce vrea să spună cu superbia. M-a mai liniştit doamna Maria Totu, îndrumătoarea noastră de an, soţia ministrului de ex­ter­ne. Era o femeie tare de treabă, apropiată de noi. A şi cununat o pereche de la noi din an. Am auzit că după Revoluţie - eu nu eram în Bucureşti - au dat-o afară din fa­cultate. Mi s-a părut nedrept. Poate că nu era doamna Totu o mare sa­vantă, dar nici rău n-a făcut la nimeni, ba mai mult, chiar s-a purtat extraordinar cu studenţii."


EXAMENUL FINAL, TRECUT CU O "STICLĂ DE CEVA"
La finalul perioadei de pregătire militară se dădea un examen. În urma acestuia primeau grad de sub­ofiţer sau ofiţer în rezervă. Dana Honciuc a absolvit facultatea cu gradul de sublocotenent. "A fost un râs şi la examenul ăla. La proba de tragere, n-am nimerit ţintele nici una dintre noi. Numai că înain­te îi dădusem soldatului care stătea lângă o sticlă de ceva şi le-a dat el jos. A mai trebuit să re­cu­noaş­tem terenul, să ne orientăm pe hartă. La altă probă, nu mai ştiu cum se chema, ţin minte că m-am târât prin nişte băltoace. A, şi bi­neînţeles, a fost şi proba de desfăcut arma şi de montat la loc. Ofi­­­ţe­rii din comisie au fost dră­guţi, nu s-au uitat la piesele care, de­si­gur, au rămas în plus şi de data aia."

După douăzeci de ani, când pa­timile şi speranţele postdecembriste au pierdut din intensitate, orele de instrucţie nu-i apar în memorie nici sublime şi drepte, dar nici nenorocirea-nenoroci­rilor. Prin filtrele maturităţii, zilele petrecute în centrul de pregătire militară a studenţilor de la Panduri ori în poligonul din comuna Roşu s-au cernut şi s-au depus luând chipul nostalgiei.