x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Felicitări la lucru manual

0
Autor: Catalin Pruteanu 09 Mar 2009 - 00:00

8 Martie 1989 a fost o zi a femeii cât se poate de normală. În şcoli, sub su­pra­vegherea tovarăşelor în­vă­ţătoare, elevii pregăteau feli­citări pentru mame. Acasă, ma­mele pregăteau atenţii pentru învăţătoare.



Cele mai multe învăţătoare îi pu­neau pe copii să facă felicitări pentru mame, la orele de lucru manual. Teh­nica realizării acestora era diferită de la o şcoală la alta. "Ne puneau să de­cu­păm foi de bloc, să le îndoim în formă de carte poştală, să decupăm, apoi, pe prima co­pertă, o inimă şi prin inima aia se vedea făţăul nostru, pentru că era musai să aducem şi o poză şi, p’ormă, musai să compunem ceva. Iar dacă nu ne ieşea faza cu compusul (mie nu mi-a ieşit niciodată), ne dicta în­văţătoarea. Sau le scria ea, pur şi simplu", îşi aminteşte Cristian, elev la o şcoală din Banat. Şi în Târgovişte, eleva Raluca Be­ri­voe confecţiona, sub atenta îndrumare a învăţătoarei, feli­ci­tări pentru mamă. "Se făceau, parcă, la ora de lucru manual. Erau din hâr­tie glase sau pictate", spune Raluca.

Pe de altă parte, felicitarea pentru mama se putea face şi fără a apela prea mult la creativitatea co­piilor. "Venea un fotograf care ne punea în faţa unei mese şi în spate aveam un tablou cu un mileu roşu drept fundal. În faţă, pe masă, aveam un caiet sau o carte a unui copil din clasă, care scria foarte frumos, ca să se vadă frumos în poză. Apoi ne aşezau pe rând, pe toţi, în aceeaşi poziţie standard şi ne po­zau cu un stilou în mână. Un stilou chinezesc, pentru că ăla era frumos şi nu avea toată lumea. După câtva timp, venea poza înrămată într-un cadru cu 8 Martie şi i-o dăruiam mamei", ne po­vesteşte Ioana.
Alţi fotografi veneau direct cu pa­noul în formă de felicitare. Feli­citarea avea un medalion, de fapt o gaură în pa­nou prin care elevii băgau, pe rând, capul şi erau imortalizaţi pe film. "Mai erau zece minute până se termina ora de română. Uşa s-a deschis, tovarăşa directoare şi-a băgat capul în clasă. Ne-a făcut semn să rămânem aşe­zaţi şi i-a zis tovarăşei directoare: «La pau­ză, toată lumea în curte, da? Că a venit fotografu’». Aşa că, în loc să ne jucăm de-a caii pe lângă containerul de gu­noi, în pauza mare am stat la coadă lân­gă panou să fim pozaţi", îşi aminteşte Răzvan, elev, în 1989, al clasei a IV-a A de la Şcoala Generală nr. 8 din Buzău.

"Să nu uităm de cadourile pentru în­văţătoare pe care trebuia să le dăm şi de 1, şi de 8 martie. Şi nu erau doar aşa, simbolice. Se chi­nu­ia mama să fa­că rost de cel mai frumos bibelou de prin oraş. Era greu, dar bibelourile erau foarte apre­cia­te", spune Ioana. În di­mineaţa zilei de 8 Martie, Răz­van pleca de acasă cărând după el un uriaş bu­­chet de flori. În curtea şcolii, se în­tâl­nea cu colegii care aveau şi ei bu­chete pentru tovarăşa în­vă­ţătoare. "Erau învelite în celofane mari şi în­cer­cam să le înmânăm în bună stare tovarăşei, lucru destul de greu pentru un copil de 8-9 ani.

Intrarea în şcoală era foarte îngustă. Înainte să înceapă prima oră, fetele puneau buchetul pe bancă şi ţineau braţele în jurul lui, pentru că băieţii se mai băteau şi puteau oricând ateriza pe flori", spune Răzvan. "Cele mai mul­te flori erau garoafe. Nu toată lu­mea le considera flori «de mort». În plus, nici nu se prea găsea altceva în oraş", îşi aminteşte el. "Pe lângă flori, ad­u­ceam şi un cadou. În a treia, Mă­ce­la­ru, ţiganul clasei, care din în­tâm­pla­re se afla într-o perioadă în care trecea pe la şcoală aproape zilnic – venea cam un trimestru pe an, dar, nu se ştie cum, promova –, a fost sin­gurul care n-a adus flori. Noi, ceilalţi, ne uitam urât la el. El însă zâmbea foarte rela­xat. Lui nu i se părea nimic anormal că a venit cu mâna goală; pentru noi, era ca o blasfemie", spune Răzvan, acum inginer.

"Trebuia să-i aduc şi un cadou tovarăşei învăţătoare. De obicei era un săpun Fa, pe care mama îl scotea din rezerva ei specială, din şifonier. Săpunurile astea nu erau folosite niciodată la spălat. Doar la cadouri. Seara, pe 7 martie, l-a împachetat într-o folie de aluminiu scoasă de la presat dintr-o carte mare de bucate, pe care o ţinea într-un sertar din bucătărie. Eu am liniat felicitarea, am scris urarea şi am pus-o într-un plic. De Mărţişor şi de 8 Martie, mama era foarte meticuloasă în toată procedura asta a făcutului de cadouri pentru învăţătoare. Eu mă plictiseam şi nu-mi convenea, pentru că nu mai puteam să ies în faţa blocului. La şcoală erau trei clase paralele şi la una era un învăţător, nu învăţătoare. Îi invidiam pe cei de la clasa cu învăţător pentru că nu trebuiau să ducă flori şi săpun, deşi acolo elevii silitori veneau şi ei cu buchete. Pentru tovarăşa directoare", povesteşte Andrei Ichim.
Citeşte mai multe despre:   special,   flori

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de