x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Fenomenul SF – reviste "ilegale" şi zeci de cenacluri

0
Autor: Eliza Dumitrescu 28 Aug 2009 - 00:00
Fenomenul SF – reviste Arhiva personală Aurel Cărăşel/


SF-ul, ca mişcare literar-artistică, dar şi ca domeniu de interes conex ştiinţei şi tehnicii de ultimă oră, a fost cultivat în România până la sfârşitul anului 1989 cu o deosebită fervoare alimentată şi de situaţia social-po­li­ti­că a vremii. Publicul interesat era ex­trem de numeros, dovadă fiind existenţa la sfârşitul anului 1989 a peste 70 de cenacluri dedicate la nivelul ţării.

În 1989, profesorul Aurel Cărăşel şi autorul de SF cunoscut sub numele de Harry T. Francis, preda limba şi lite­ratura română la Liceul Agroindustrial Cernavodă şi conducea un astfel de cenaclu format din 60 de membri, ma­joritatea elevi. Era singurul cenaclu SF pentru acest profil de vârstă din ţară. În acest an au început şi proble­mele profesorului cu Securitatea, care a făcut presiuni nu numai asupra sa, ci şi asupra elevilor implicaţi. Iată cum au stat lucrurile.

În luna mai 1989, Atlantida, fanzinul cenaclului (revistă cu profil science-fiction), primea "Premiul revistei Ştiinţă şi tehnică" pentru "Cea mai Bună Revistă de Amatori", pe anul 1989, la Consfătuirea Na­ţi­o­na­lă de SF din Timişoara.

Cu acest prilej, autorii au intrat în vizorul auto­ri­tă­ţi­lor, care au început să facă presiuni. Do­reau să afle care au fost circumstanţele editării, de unde a fost luat Bun-ul de Tipar, la ce Xerox a fost multiplicată revista. Trebuie menţionat că Atlantida era pe atunci la al patrulea număr "editat" la xeroxul unei unităţi militare din Slobozia. Domnul Că­ră­şel ne-a explicat de ce a ales o cale "al­ter­­nativă" pentru realizarea Atlantidei.


XEROX CONTRA ŢIGĂRI ŞI CAFEA
"Calea oficială pentru realizarea unei reviste şi chiar a unui fanzin ti­pă­rit era aceea a obţinerii apro­bă­ri­lor din partea propagandei PCR.
La Consfătuirea Naţională din 1989, într-o discuţie privată cu Ioan Eremia Albescu (redactor-şef la revista Ştiinţă şi Tehnică), acesta a afirmat că în anul următor se preconiza să dispară toate publicaţiile regionale (ziare şi reviste), cu vreo trei-patru excepţii (printre care şi revista Vatra), urmând să rămână vie numai presa centrală; dar chiar şi la acest nivel urmau să aibă loc câteva operaţii chirurgicale de amploare (trebuia să dispară, de exemplu, Gazeta Sporturilor). Situaţia era motivată de lipsa de hârtie de tipărit. Aşadar, era chiar imposibil să urmezi «calea legală». În plus, disidenţa fanzinelor SF era un fapt deja devenit istorie - o parte din cele scoase în acea perioadă apăreau semilegal (aveau un accept verbal) sau «ilegal».

 Experienţa cu «ilegalitatea» o mai avu­sesem în perioada 1981-1985, când editasem fanzinul Omicron Satelit la Craiova. Existau patru condiţii pentru a putea duce la capăt un astfel de lucru: să ai o maşină de scris bună şi un simţ al machetării dezvoltat, să ai cunoştinţe la o tipografie, care să-ţi facă rost, pe şest, de hârtia necesară, să ai acces la un xerox, linotip, xerigrafie unde să tipăreşti materialul, să ai o reţea de difuzare asigurată (pe lângă cea oficială); aici, lucrurile erau mai simple: fanzinul se vindea ca pâinea caldă la întrunirile regionale sau naţionale.

Atlantida a fost un lux chiar şi pentru mine: cuprindea un sumar complet, în 64 de pa­gini, format A4 - avea materiale de ştiinţă, proze şi lirică SF, traduceri, careuri de profil, grafică, poşta redacţiei." Asemenea iniţiative nu  erau neobişnuite printre cenacliştii SF. Mulţi au editat pe propria răspundere fanzine de mici dimensiuni "xeroxate sau linotipărite în locurile unde, pentru un cartuş de Kent sau un pachet de cafea, cei care aveau în grijă maşinăriile respective riscau şi le editau pe ascuns". Printre acestea: Omicron Satelit, apărut la Craiova, Biblioteca Nova, la Timişoara, Solaris, la Bucureşti, Atlantida, la Cernavodă.

În luna iunie a anului 1989, cenaclul condus de Aurel Cărăşel l-a avut ca invitat de onoare pe Alexandru Mironov, pe atunci redactor la Radio Bucureşti. Preşedintele de cenaclu, elevul Sorin Repanovici, i-a propus domnului Mironov realizarea unei tabere de creaţie SF pe o insulă aflată la 22 de kilometri de Cernavodă. A avut loc o descindere la faţa locului, cu o şalupă pusă la dispoziţie de Căpitănia Portului Cernavodă. Domnul Cărăşel îşi aminteşte că: "Fascinat de ima­ginea unică a insulei, Alexandru Mironov s-a declarat de acord pentru o încercare, în anul următor, în paralel cu Tabăra SF din pădurea de la Guranda (jud. Suceava)". Aşa a luat naştere Atlantykron, un fenomen de educaţie nonformală, derulat de atunci, neîntrerupt, în acelaşi cadru danubian.
JOHNNY MNEMONIC, ÎN TRADUCERE NEAUTORIZATĂ
"Pentru generaţia anilor '80, consideră domnul Cărăşel, SF-ul a fost o evadare dintr-un prezent cenuşiu, tern şi trist, un mijloc puternic de socializare, la marginea sistemului comunist, ignorându-i cea mai mare parte din reguli şi interdicţii; la sfârşitul anului 1989 existau peste 70 de astfel de cenacluri şi cluburi, activând în oraşele importante ale ţării şi adunând sub stindardul imaginaţiei aproximativ 4.000-5.000 de împătimiţi ai acestui tip de literatură şi cultură care a reprezentat una dintre puţinele legături cu Occidentul care ne mai rămăseseră."

Literatura autorilor de SF în vogă în Vest era însă o raritate la sfârşitul anilor '80. Autorităţile preferau autorii decedaţi cu 50-60 de ani în urmă, pentru că erau mai puţin incomozi. Nu puneau probleme Jules Verne, H.G. Wells, J-H Rosny-Aine şi nici ruşii Alexei Tolstoi (cu Hiperboloidul inginerului Garin), Mihail Leasenko (cu Omul-rază) sau Ivan Efremov (cu Nebuloasa din Andromeda). "Pentru a traduce din autorii contemporani, se realizau adevărate tururi de forţă în domeniul ingeniozităţii: spre exemplu, în Al­ma­nahul Anticipaţia apăreau romane sem­nate de James Gunn sau de fraţii Strugatki purtând ca antet, în paranteză, menţiunea "Fragmente"; pentru aşa ceva nimeni nu percepea drept de copyright. Numai că aceste fragmente reprezentau 98% din întreaga operă (lipseau câteva pagini de la început şi de la sfârşit, pagini care erau rezumate de antologator, pentru ca opera să-şi păstreze înţelesul), îşi aminteşte profesorul Cărăşel.

Accesul la literatura SF la zi, din Vest, mai era posibil prin împrumutarea unor cărţi tri­mise sau aduse "de afară" şi prin interme­diul traducerilor neautorizate, făcute pentru a fi citite prin cenacluri şi din care circulau variante xeroxate printre cunoscuţi. În felul acesta au apărut "Johnny Mnemonic" de William Gibson, "Fundaţia" de Isaac Asimov, "Dune" (vol. I) de F. Herbert. Aceste tradu­ceri nu aco­pereau însă nici măcar 15% din necesarul de traduceri solicitat de piaţa ro­mâ­nească. "E vorba despre o piaţă şi o perioadă în care publicaţiile oficiale SF atingeau uşor tiraje de 100.000-150.000 de exemplare şi se epuizau în mai puţin de două-trei zile", apreciază Cărăşel.

Pentru cei interesaţi de scrierea de opere SF, se punea şi problema actualizării informaţiilor ştiinţifice şi tehnice. Dat fiind accesul limitat la astfel de materiale, domnul Cărăşel e de acord că SF-ul românesc funcţiona "până la un punct" asemeni unei enclave. Informaţiile erau dobândite, de cele mai multe ori, printr-un efort extraordinar. Uneori se primeau cărţi solicitate unor mari universităţi din lume.

"O parte din informaţii ajungeau în fandom (clubul de SF) pe cale orală (existau fani cu calificare ştiinţifică, unii chiar de renume, cum era prof. dr Ion Mânzatu, astronautul român Dumitru Prunariu etc.; alţi fani erau foarte buni popu­la­rizatori de ştiinţă, de exemplu, profesorul universitar Titus Filipas din Craiova, profesor de fizică, Alexandru Mironov, profesor de matematică); o parte din fani erau abonaţi la reviste ştiinţifice europene sau americane, exista o corespondenţă destul de bine pusă la punct între ei şi Vestul lumii europene. În plus, existau chiar şi inventatori români care participau la şedinţe de cenaclu (unii, trăsniţi de-a binelea, îşi închipuiau, de pildă, că descoperiseră principiul de funcţionare al farfuriilor zburătoare)."

În prima jumătate a anilor '90, până în 1996, fenomenul SF din România s-a dezvoltat ca amplitudine, iar după acest an miş­carea a intrat treptat în regresie. Anul 2002, cu înfiinţarea unor noi cenacluri (Helion la Timişoara şi Solaris la Bucureşti) şi cu extinderea în spaţiul virtual, a marcat un uşor reviriment. De remarcat faptul că, în 2001, Tabăra de Creaţie Atlantycron, ale cărei baze au fost puse în anul 1989, a reuşit să organizeze Convenţia Anuală Europeană de SF pe insula de lângă vechea cetate Capidava.
Citeşte mai multe despre:   special,   science fiction,   fanzine

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de