Firescul ca excepţie

Nici pentru veritabilii artişti nu mai e loc. Ei nu sunt doar eliminaţi cu încetul de invazia şi prin inflaţii pla­nificate ale falşilor artişti; ei sunt de fapt eliminaţi printr-o îngrădire sistematică şi tot mai accelerată a posi­blităţilor de exprimare.

Nu se restrânge doar de la o zi la alta spaţiul asupra căruia se pot exercita - astăzi nu mai e voie să te referi la prezent, mâine la trecutul apropiat, poimâine la perioada interbelică, pe urmă şi istoria e interzisă -, dar se restrânge şi spaţiul tipografic, planurile editoriale se prescurtează de la an la an şi chiar de la semestru la semestru, nu mai e hârtie, nu mai sunt fonduri, din tipografii lipseşte cer­nea­la, lipseşte cartonul pentru coperte, lipseşte până şi cleiul la legătorie.

Şi încep să lipsească şi scriitorii. În Bucureşti, întâlnirile oganizate de librării dintre scriitori şi cititori au fost de mai mulţi ani interzise. În provincie încă mai este voie. Dar nu oricum. Dacă o instituţie cultu­rală mai inimoasă vrea să organizeze un colocviu, de pildă, la care să participe mai mulţi scriitori, nu are dreptul să invite pe cine do­reşte. Undeva, sus, la Bucureşti există liste secrete cu nume de scriitori indezirabili şi, dacă s-a făcut cumva greşeala de a se trimite invitaţii înainte de consultarea fo­rurilor, ei bine, invitaţiile vor fi anulate şi colocviul suspendat. De acum înainte, organizatorii trebuie mai întâi să trimită listele cu eventualii participanţi la aprobat şi abia după ce li se comunică de la Bu­cureşti cine merită şi cine nu merită să vină se vor trimite invitaţiile. Cenzura persoanelor, aşa­dar. Se practică de prin 1986, dar nimeni, după o scurtă febră, nu-i mai dă atenţie.

Interdicţia se banalizează, intră în obişnuit, începi să accepţi; ai şi acceptat. Mai trece un timp şi se intră parcă în anotimpul musonic: în literatură plouă. Plouă cu interdicţii: e interzisă Ana Blandiana, e interzis Aurel Dra­goş Munteanu, e interzis Dan Deşliu, e interzis Mircea Dinescu, sunt inter­zi­şi Ştefan Augustin Doinaş, Octavian Pa­ler, Andrei Pleşu, Alexandru Paleo­lo­gu, Mihai Şora, Dan Hăulică, Ale­xan­dru Călinescu. Până acum erau in­terzişi scritorii care trăiau în afara gra­niţelor ţării; acum, de acum înainte sunt excluşi şi scriitorii care trăiesc în ţară. Mai poţi oare scrie, mai poţi pu­blica netulburat de vreme ce atâţia dintre colegii tăi nu au drept de sem­nă­tură şi nu e voie să li se pomenească nu­mele? Mai poţi oare face abstracţie de ceea ce se petrece cu literatura, go­lită de nume, de ceea ce se petrece cu atâţia scriitori ale căror cărţi în­seam­nă infinit mai mult decât inutilele canale şi bulevarde? Şi de unde ştii că mâine sau poimâine nu vei fi şi tu ex­clus fie pentru că îţi dai seama că nu faci decât să ratifici puterea conti­nuând să scrii şi să publici ca şi cum ni­mic nu s-ar fi întâmplat - aşa cum, se va tot spune şi repeta, în Piaţa Ti­a­nanmen nu s-a întâmplat nimic, n-a fost ucis nici un student - fie pentru că nu vei mai putea răbda şi nu vei face nimic altceva decât ceea ce e fi­resc să faci - să spui "nu" bâlciului, să te detaşezi de mascaradă? Dar, poate, e totuşi mai util să continui, să întreţii, pe cât se poate, pe cât "se mai poate", pe un teritoriu din ce în ce mai înghe­suit, o stare de firesc, o stare de norma­litate. Da, sigur, "firescul ca excepţie"...

Sunt zece ani, exact zece ani de când ai dat unei cărţi  acest titlu. El conţinea un program şi o regulă de viaţă. Dar tot acolo, într-un eseu despre epoca fanariotă şi postfanariotă, ai scris  că sistemul îşi înglobează formele şi forţele de opoziţie. Firescul nu mai este o excepţie: devine un alibi al nefi­rescului. Îi asigură, prin prezenţa lui tolerată, plauzibilitate. Este, de fapt, un mod aparent inocent de a fi complice. Iar imaginea mareleui poet ares­tat la domiciliu te obsedează. Este un puşcăriaş, dar un puşcăriaş în propria locuinţă. Casa i-a fost prefăcută într-o închisoare al cărei regim este chiar mai dur decât al închisorilor pro­priu-zise: aici nu sunt zile de vorbi­tor, aici nu sunt zile de vizită, aici nu sunt  zile de pachet. I-ai spus asta - "Bine, dar şi la puşcărie sunt zile de vor­bitor" - unuia dintre cei care îi pă­zeau poarta: şi nu-i vei uita niciodată privirea.

O privire care te va urmări ob­se­dant de-a lungul călătoriei din care, încă nu ştii, nu vei mai reveni. Unde să re­vii? Şi ce te aşteaptă acolo? Satul în care te-ai născut nu mai există. Îl porţi în memorie. Cartierul bucureştean în ca­re ai trăit mai mult de jumătate din viaţă nu mai există. Îl porţi în memo­rie. Vei păstra în memorie şi ţara, ţara care a devenit şi ea de nerecunoscut. Nimeni nu-ţi mai poate răpi memoria. Cântarea României, această eti­chetă mincinoasă care astăzi ascunde asasinarea culturii române, este titlul unei cărţi scrise iniţial în limba fran­ceză şi publicate prima dată la Paris.
În exil.