Geniul din Carpaţi

Avea toată puterea ca nimeni altul în Europa.
Acelaşi om în toate funcţiile însemnate – secretar general al partidului, preşedinte al ţării, co­mandant su­prem al armatei, lider al organiza­ţiilor de masă şi obşteşti. 

I se spunea geniul din Carpaţi, erou între eroi, cel mai iubit fiu al po­porului, strateg neobosit, câr­maci în vremi de furtună, stejar din Scorniceşti... Din epitetele şi metaforele ce-i fuseseră adresate s-au făcut apoi liste de câteva pagini. "Nicule, un om ca tine se naşte o dată la o mie de ani!" – i s-ar fi adre­sat pătrunsă de admiraţie însăşi consoarta.      

Cum ajunsese Nicolae Ceauşescu aici? Am încercat un răspuns la întrebare cu ajutorul unor buni cunos­că­tori ai ascensiunii şi personalităţii sale. Intervievat în 1993, Ion Gheor­ghe Mau­­rer, fost prim-ministru al Româ­niei (1961-1974), cel care-l propusese pe Ceauşescu în fruntea partidului în 1965, mi-a relatat: "La înce­put n-au fost probleme. Părea a fi înţelegător şi puteam discuta despre ceea ce urma să facem. Numai că, între timp, a introdus în Biroul Politic oameni care-i erau devotaţi lui. Când a avut suficienţi ca să iasă la vot ce-i trebuia – după doi-trei ani – a început să meargă după so­co­telile lui".

Din Olimpul puterii s-a ivit şi mo­delul deşănţatelor elogii. O spune în 1996 Alexandru Bârlă­deanu, fost ilegalist şi  tehnocrat comunist (1946-1969). În­ceputul a fost cuvântarea lui Du­mi­tru Popescu la Congresul al XI-lea al PCR (1974). "Ceauşescu se vedea în rândul domnitorilor, opina Bârlă­deanu. Iar Dumitru Popescu, care a dat tonul glorificărilor lui, îl făcea pe Ceauşescu egalul lui Cezar, Napo­leon, Alexandru Macedon, Pericle şi Petru cel Mare. Numai împreună, toţi la un loc, mai marii lumii valorau cât Ceau­şescu al nostru!"
Cult al personalităţii nu există însă fără mulţimi de adulatori. Nici dictatori fără mulţimile de supuşi.