Gospodăria de Partid, monopolul soţilor Ceauşescu

Era o secţie a Comitetului Central al PCR cu misiunea de a desfăsura activităţi economice indiferent de profil, pentru a aduce venit partidului. În sistemul ei e organizare se găseau sectoare care-şi determinau activităţile.

Gospodăria de Partid a fost o mare întreprindere econo­mică, diversificată, specifică unui regim politic comunist. Ceva asemănător nu poate exista într-o altă orânduire socială. Orice încercare de a mai porni din loc o asemenea afacere ar fi sortită eşecului.

Prin această Gospodărie de Partid au pătruns, timp de peste 30 de ani, pe piaţa din România şi au mers la export mari cantităţi de haine de blană, scurte şi căciuli pentru femei, confecţionate din vulpi argintii şi albe, nurci şi astrahan, de o calitate excepţională. Cantinele din toate unităţile ce aparţineau de această gospodărie erau aprovizionate din producţia internă şi la preţuri conve­nabile. În unităţile de producţie şi-au desfăşurat activitatea zeci de mii de oameni.

A fost secţia politică a CC al PCR în care propaganda nu prea şi-a găsit locul. Interesul cel mai mare a fost determinat de realizarea de produse calitative care să aducă venituri. Procedând astfel, a devenit piesa de rezistenţă adoptată de toate partidele comuniste aflate la putere.

Ca urmare, în schema acestor sectoare se afla un număr mare de înteprinderi care produceau  diferite bunuri. Multe dintre ele mergeau la export. Întreprinderile erau specializate pe administrarea de locuinţe speciale şi de protocol, creşteri de animale, mobilă, cereale, decoraţiuni interioare, prelucrarea laptelui, ferme de animale, unele pentru blănuri scumpe şi ateliere care confecţionau haine şi căciuli din piei de vulpi albastre şi polare, nurci şi astrahan; lampadare şi obiecte din argint, printre care tăvi şi suporţi de pahare şi tacâmuri ce erau oferite cadou unor înalte personalităţi aflate în vizită în România. Şi mai ales în proiectarea şi realizarea de construcţii.

Organizarea Gospodăriei de Partid era făcută după principii economice bine gândite, urmărindu-se reali­zarea calităţii produselor. Era condusă de un şef de secţie, trei adjuncţi şi mulţi şefi de sectoare. Nu s-au folosit denumiri de directori tocmai pentru a se păstra caracterul de partid.

Pe mulţi dintre aceşti şefi îi cam uita Dumnezeu în scaunele pe care le ocupau şi, din câte se constata, nu le părea rău de fel. Unul dintre locţiitori era şi trezorierul partidului. El şi cei din subordinea lui  gestionau banii plătiţi din cotizaţii şi afaceri comerciale, inclusiv valută, necesară pentru operaţiuni diverse.

Pe parcursul zecilor de ani de existenţă a acestei secţii, majoritatea şefilor care s-au succedat la conducere, au fost din rândul minorităţilor naţionale. Prezenţa lor în asemenea locuri socotite politice, rezolva, pro­babil, multe interese.

În toate unităţile economice au existat norme de lucru. Se urmărea calitatea produselor. Ca urmare, atât în ţară, cât şi în străinătate, nu aveau con­cu­renţă. Produsele alimentare folo­seau numai coloranţi şi ingrediente na­turale. Personalul care lucra în toate unităţile productive era format din specialişti şi meseriaşi cu înaltă ca­lificare. Gospodăria de Partid a fost, prin diversitatea acti­vităţilor ce le-a des­făşurat şi a numărului mare de oa­me­ni ce i-a avut încadraţi, poate, cea mai mare întreprindere productivă în ţară.

Din această secţie a făcut parte şi Sectorul Reprezentare, cunoscut în vorbirea curentă ca Sector Special. Prin el se realiza aprovizionarea cu tot ce era necesar pentru membrii familiei prezidenţiale - în mod gratuit - şi a celor ce făceau parte din Comitetul Politic Executiv (CPEx), contra cost. Un astfel de sector a existat în fiecare ţară componentă a sistemului socialist. A fost considerat ca o necesitate. Preşe­din­tele unui stat comunist nu era lăsat să se descurce singur cu apro­vi­zio­narea familiei lui începând cu ali­men­tele, produsele cosmetice, îm­bră­că­mintea şi până la personalul de ser­vi­ciu. Acesta, ca şi familia sa, se afla sub o protecţie bine organizată, în care intra şi verificarea în laborator a tu­turor produselor puse la dispoziţie pentru consum.

Aprovizionarea familiei preşedintelui era o treabă permanentă. "Consumatorii" se învăţaseră cu noile preparate şi reuşeau să facă deosebirea între ce era un produs de excepţie şi unul normal, folosit de cei mulţi. Erau apreciate foarte mult antricoatele de tăuraş împănate cu grăsime, nu prea multă, ca şi alte produse cărora li se reţineau foarte repede denumirile. Ca urmare a interesului şi poftei de mâncare, toată familia se găsea sub un control medical permanent. Slăbirea devenise o preocupare, mai ales că exista plăcerea de a servi din multele şi atrăgătoarele produse de cofetărie.

În România, membrii familiei preşedintelui consumau numai produse alimentare proaspete. Ce ră­mâ­nea după fiecare masă, era retras la magazia Sectorului Special. Ope­ra­ţiunea era cunoscută sub numele de retururi. În felul acesta se evidenţia foarte bine ce de mânca. Altfel, ar fi rezultat că s-ar fi consumat cât pentru şapte familii. Practica a impus un asemenea sistem. Acest mod de a se consuma numai produse proas­pe­te a determinat ca, la reşedinţa pre­zi­den­ţială ca şi la casele unde locuiau copiii, să fie o circulaţie permanentă de maşini de aprovizionare, necu­nos­cută de beneficiari căci în perioada cât aceştia se aflau la domiciliu, orice prezenţă de astfel de maşini înceta.

Majoritatea produselor proveneau de la "Întreprinderea Băneasa", ce aparţinea de Gospodăria de Partid, aflată la marginea Bucureştiului. Aici se pregăteau laptele proaspăt şi toate derivatele lui. Se produceau brânzeturi de toate felurile. Exista şi un mic abator, în care se sacrificau porci de 80 de kg şi tăuraşi de 400 de kg crescuţi în medii ecologice. În afară de carnea proaspătă se fabricau într-o secţie specială şunca fără prea multă grăsime, afumături, salamuri şi cârnaţi. Tot de aici plecau zarzavaturi, legume, fructe, flori cultivate în sere bine îngrijite şi încadrate cu muncitori calificaţi. Modul de prezentare al tuturor produselor intra în competiţie cu altele cu mărci de renume de prin multe ţări dezvoltate din lume. Din produsele acestei întreprinderi erau serviţi toţi preşedinţii de stat veniţi în România. Şi tot de aici se asigura pentru recepţiile oficiale la nivel prezidenţial şi guvernamental. Beneficiau şi cantinele ce erau în subordinea Gospodăriei de Partid. Peştele, vânatul şi fructele intrau la Sectorul Reprezentare prin alte căi, pe bază de contracte şi la cerere. De exemplu, de la Tulcea soseau săptămânal două maşini cu peşte ales, nelipsind cega, morunul, şalăul şi crapul.

Peştele era transportat în containere speciale sigilate, cu documente din care rezulta că au regim special. Sigiliile aveau rolul ca să confirme că pe parcurs nu s-a umblat în aceste containere.

În sarcina Şefului Sectorului Reprezentare intra şi organizarea meselor oficiale, oferite în cinstea şefilor de stat şi a altor personalităţi invitate de Preşedintele României. Se mai îngrijea de organizarea meselor oferite cu ocazia zilelor naţionale, ale soţilor Ceauşescu şi  a Anului Nou. Acest şef ţinea o legătură directă cu Coana Leana. El îi mai prezenta revistele de modă ce veneau din străinătate, inclusiv cele cu ultimele noutăţi în domeniul bijuteriilor, ceasurilor, încălţămintei şi al produselor alimentare. Astfel Coana Leana era în temă cu toate noutăţile din lume. Dar nu numai atât. Ştia ce să ceară. Aşa că, prin avioane şi prin implicarea ambasadelor, se aducea, rapid, tot ce dorea. Acest şef de sector cunoştea gusturile tuturor. Era şi creatorul de surprize prin intermediul bucătarilor şi al ospătarilor care depindeau de el. La Paşte surprizele constau în ouă roşii, cozonaci, miel şi alte preparate specifice. Trăiau toţi cu impresia că împărtăşeau o tradiţie şi în comunism. Soţii Ceauşescu erau, de fiecare dată, impresionaţi de astfel de iniţiative pe care, probabil, le aşteptau şi le acceptau, dar n-aveau voinţa de a le propaga şi recunoaşte ca o necesitate pentru populaţie căreia puţin îi păsa de îngrădirile făcute de nişte indivizi duplicitari puşi în funcţii politice cu puteri de decizie. Tradiţia populară revenea în familia Ceauşescu la Paşte şi Crăciun. Avea loc într-un cadru strict intern şi parcă era interpretată ca secret de familie. Aceeaşi situaţie se repeta şi în familiile celor ce făceau parte din conducerea partidului. Nu cred, din câte ştiu, să fi existat sub acest aspect, vreo aripă dură, care ar fi refuzat aceste surprize, excluzând pe cei a căror etnie nu-şi însuşise obiceiurile româneşti. Un lucru era cert că toţi se complăceau în respectarea tradiţiilor, dar le ascundeau unii faţă de ceilalţi.

Când Şeful Sectorului Reprezentare primea indicaţia de la Coana Leana, aflată în rol de şef adjunct suprem, ca să organizeze o masă festivă, ştia că trebuia să-i prezinte o listă cu preparatele ce vor fi servite şi cu preţul lor pentru un singur invitat. Întotdeauna preţul era găsit prea mare şi trebuia să-l reducă. În consecinţă, se serveau produse mai ieftine în cadrul unei mese oficiale oferite de preşedinte. Procedeul era o excepţie de la regula internaţională. Aşa se ajunsese ca la fiecare masă oficială să se servească castraveţi şi roşii umplute cu pastă de vinete şi cu brânză. Nu lipseau nici dovleceii sau chifteluţele de mărimea oului de porumbel.

În meniu intra şi o supă mai groasă făcută din boabe de mazăre uscată servită în nişte ceşti mai mari, aspectuoase, pentru a impresiona. Căci în ce priveşte gustul, era îndoielnic. Dar se spera de fiecare dată că se va rupe gura târgului. A celor care erau în sală şi mai tot timpul erau invitaţi pe la diferite recepţii oferite de ambasade. Dacă în locul acestora ar fi participat nişte nevoiaşi, adunaţi de pe străzi, probabil că i-ar fi impresionat ceştile confecţionate cu ta­lent. După aceea urma prepeliţa la cuptor. Câte una de fiecare invitat. Era pusă pe o farfurie întinsă foarte mare şi în jur avea o garnitură din fasole păstăi fierte, boabe de mazăre verde, orez lung fiert şi cartofi prăjiţi fleşcăiţi. Garnitura nu era condimentată, dar avea un aspect ce atrăgea privirile. Prepeliţa făcea figură deosebită, ce te atenţiona că este crocantă şi că dacă înfigi furculiţa rişti ca să o trimiţi în poala vreunui coleg de masă. Aşa că ar fi fost de preferat numai să o priveşti. Prepeliţa devenise însă la aceste mese un fel de mâncare naţională a României.

Ca şi sarmalele de Crăciun şi mielul de Paşte. Nu lipsea de la nici o recepţie oficială. Devenise, parcă, şi o emblemă naţională. Nimeni nu ştia că ea, prepeliţa, reprezenta credinţa Coanei Leana, că asigura în mod sofisticat reuşita unei acţiuni protocolare. Se putea crede că dorea să se inducă ideea că prepeliţa era mâncarea preferată a românilor, deşi majoritatea lor nu o gustaseră vreodată.

Născocirea Coanei Leana era menţinută şi pentru că nu era informată. Nu i se spunea nici că la recepţii, aproape toţi lăsau prepeliţa neatinsă în farfurie.

După atâtea feluri de mâncare, din care mesenii doar ciuguleau din curio­zitate, se aduce tort şi apoi îngheţată. Mult fast şi protocol în dezacord cu gustul preparatelor servite.
col. (r) Eugen Adrian Cristea, fostul şef al Direcţiei a V-a de Securitate