x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ieşirea din ţară, o adevărată aventură, cu trimitere la dosar

0
Autor: Marina Constantinoiu 18 Mar 2009 - 00:00

"Vând dormitor complet, stare bună, mobilier de hol şi pianină corzi încrucişate, samovar, sfeşnice din argint, combină muzicală Akai, maşină de cusut electrică Sanda, maşină de spălat Albalux, calorifer electric, haină de nurcă damă, măsura 48, căciulă astrahan, cărţi, diverse." O viaţă de om scoasă la vân­zare. Viaţa unei familii.



Genul acesta de anunţuri de vânzare, prezente în paginile de specialitate ale Scînteii sau României libere, erau, de fapt, mai mult decât vânzări de obiecte. Ochiul format ştia să distingă vânzările obişnuite de "totala debarasare" care preceda părăsirea definitivă a ţării.

În Republica Socialistă România, termenul de "reîntregire a familiei" devenise unul uzitat, în special în anii ’70-’80, când s-au înregistrat multe cazuri de părăsire a ţării prin metoda căsătoriilor cu cetăţeni străini sau pur şi simplu a părăsirii ţării de unul dintre membrii familiei, care ulterior solicita oficial ca rudele sale de gradul I să-l urmeze. Aceasta era una dintre cele mai facile metode, pentru că, deşi extrem de complicată ca procedură şi deloc fără probleme pentru ru­dele rămase în ţară, cărora prezenţa într-o ţară occidentală a unui neam însemna "stricarea dosarului" şi chiar atragerea de măsuri punitive – de la imposibilitatea înaintării pe scară ierarhică, până chiar la concedieri sau "doar" hărţuiri permanente la locul de muncă, măcar te lăsa în viaţă la final.

Rudele din străinătate erau o adevărată bătaie de cap chiar şi pentru neamuri de gradul trei sau patru, după cum rezultă din fişele în­tocmite de secţia de cadre a Co­mitetului Central al Partidului Co­munist Român, pe baza in­for­ma­ţiilor primite de la organele de Securitate. Culmea este că printre cei cu "bube" la dosar se aflau şi membri supleanţi ai Co­mitetului Central, ai Marii Adunări Naţionale, oameni de prin ministere şi alte personaje importante ale nomenclaturii. Po­trivit dosarelor de cadre, inclusiv un consilier al lui Nicolae Ceauşescu avea un cumnat şi cumnată stabiliţi încă din 1972 în Germania Federală! Ce este cert este faptul că toţi aceştia erau obiectul unei supravegheri continue, inclusiv prin urmărirea telefoanelor, ba chiar şi a tuturor telefoanelor pu­blice. Decizia de a-i păstra în funcţii, în ciuda proble­melor de la dosar, a unor astfel de "cadre" ale partidului este ciudată, dar poate fi explicată printr-un anume joc politic, un şantaj impli­cit, prin care se putea controla mai strâns activitatea celor vizaţi şi se putea preveni mai uşor orice încercare de împotrivire.

Găsirea drumului spre libertate nu a fost deloc simplă în anii comunismului. De foarte multe ori ea s-a sfârşit în apele învolburate ale Dunării. Şi nu doar pentru cetăţenii României, ci şi pentru "fericiţii" lo­catari ai blocului comunist est-european, cărora accesul la aroma li­bertăţii de mişcare le era interzis şi care îşi încercau norocul înot. Du­nărea era testul pe care îl avea de trecut drumul spre libertate al celor curajoşi. Sau inconştienţi, căci au fost şi dintr-aceştia, în special copii care, în teribilismul specific vârstei, uitau că nici legea şi nici anii lor nu le puteau asigura traiul "dincolo".

Trecerea graniţelor Republicii So­cialiste România, fie ea către Est, fie către Vest, a fost întotdeauna o aventură. Până şi pentru cei care nu o fă­ceau definitiv. O banală excursie în­tr-o ţară din blocul comunist presu­punea proceduri laborioase, tra­du­se prin aprobări de la locul de muncă.

Până şi trecerea graniţei cu Bulgaria era complicată, o vacanţă pe litoralul vecin, la Nisipurile de Aur, fiind acceptată doar după ce consi­liul oamenilor muncii din unitatea în care-şi desfăşura activitatea soli­ci­tantul de aprobare afirma, în urma unei şedinţe în care-i dezbătea "cazul", că este de acord ca tovarăşul X sau tovarăşa Y să efectueze o ex­cursie turistică în RP Bulgaria în tim­pul concediului de odihnă.

"Menţionăm că susnumitul/susnumita nu lucrează şi nu a lucrat cu documente secrete de stat în ultimii trei ani. Nu are rate sau datorii faţă de întreprindere.

Prezintă garanţii moral-politice" sunt frazele pe care le puteai citi cu uluire în "recomandările" de la locul de muncă pentru trecerea graniţei preţ de câteva zile într-o ţară la fel de socialistă/comunistă ca şi ţara ta. Şi asta nu este nimic. Pentru că toate acestea îţi serveau doar la înscrierea pe lista solicitanţilor de aprobare pentru excursie. Ceea ce, evident, nu garanta că ai şi câştigat concursul de... împrejurări.

Toate acestea aveau o explicaţie: în anii regimului ceauşist au fost introduse restricţii dure dreptului cetăţenilor de a circula peste gra­niţă, petiţionarii fiind supuşi unor numeroase formalităţi şi veri­ficări.

Prin Decretul numărul 156/1970 (devenit Legea numărul 35/1970), Decretele numărul 310/1971 şi numărul 636/1973, a fost legiferată o procedură complicată şi greoaie de obţinere a paşapoartelor, orga­nele de resort având dreptul de a refuza eliberarea acestora pentru motive care nu puteau fi aflate. Potrivit articolului 14 din Decretul 156/1970, "persoanele fizice care doresc să călătorească în străi­nătate în interes personal vor de­pune cererile pentru obţinerea paşaportului şi a vizei la inspectoratele de Miliţie judeţene şi respectiv la Inspectoratul Miliţiei Municipiului Bucureşti.

Persoanele prevăzute în alinea­tul precedent care călătoresc în străi­nătate în scop turistic orga-nizat vor depune cererile prin agen­ţiile Ofi­ciului Naţional de Turism al Repu­blicii Socialiste România, Biroul de Turism al Uniunii Tineretului Co­munist şi prin Automobil Clubul Român". Pentru ca articolul 15 din acelaşi decret devenit lege să precizeze: "Cererile de plecare în străi­nătate în interes personal vor fi soluţionate în li­mita prevederilor valutare afectate în acest scop prin planurile de stat anuale şi potrivit criteriilor şi ordinii de preferinţă stabilite prin hotărâre a Consiliului de Mi­niştri".

Pentru oamenii muncii, angajaţi sau membri ai unei organizaţii socialiste, articolul 16 preciza ur­mă­toarele: "Cetăţenii români care au calitatea de angajat sau membru al unei organizaţii socialiste şi solicită aprobarea plecării în străi­nătate în interes personal vor depune cererea de eliberare a paşaportului şi a vizei, însoţită de acordul condu­cătorului orga­ni­zaţiei din care fac parte. Con­du­cătorul organizaţiei socialiste răs­punde pentru acordul dat".

Oricum, conform legii, cetăţenii români nu aveau dreptul de a deţine permanent un paşaport, ci erau obligaţi (art. 20 din Decretul 156/1970) să-l înapoieze, în termen de 48 de ore de la revenirea în ţară, organelor care l-au înmânat. Paşa­poartele se păstrau la organele Mi­nisterului Afacerilor Interne, cu ex­cepţia paşapoartelor diplomatice, de serviciu şi a celor simple folosite pentru călătorii în interes de serviciu, care se păstrau, conform articolului 22 din decret, de or­ganele Ministerului Afacerilor Externe.
De asemenea, în aceeaşi pe­rioadă s-au adus restrângeri foarte grave libertăţii de comunicare cu persoanele străine, cetăţenii ro­mâni fiind obligaţi prin Decretul numărul 408/1985 să întocmească note în legătură cu convorbirile purtate cu cetăţenii străini şi să con­semneze orice fel de conver­saţie sau discuţie avută cu aceştia (telefonic, discuţii personale etc.). De altfel, începând cu 1948 s-au introdus prevederi care aveau menirea să obstrucţioneze mascat dreptul la liberă circulaţie al ce­tăţenilor români, iar dreptul de eliberare a paşapoartelor revenea în exclusivitate Ministerului Afa­ce­rilor Interne, aflat sub controlul Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Acest regim draconic al călătoriilor în străinătate s-a men­ţinut până la finele lui 1989, când, prin Decretul-Lege numărul 10 din ianuarie 1990, s-au liberalizat că­lătoriile cetăţenilor români din străinătate.

Citeşte mai multe despre:   special,   tara

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de