Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Înainte de Revoluţia din 1989, televizorul color constituia, de obicei, un apanaj al "oamenilor muncii descurcăreţi". Deşi prima transmisiune oficială în culori a TVR avusese loc la 23 August 1983, în 1989 numărul românilor care posedau un televizor color era foarte mic raportat la cel al locuitorilor întregii ţări.
Au urmat, ani la rând, aşa-numitele programe "parţial-color", realizate prin oprirea intenţionată a transmisiei în culori din regia de emisie, pe anumite intervale orare. Un amănunt "plin de culoare" îl reprezenta menţionarea în revista intitulată sugestiv "Tele - Radio" a emisiunilor de televiziune difuzate "alb/negru" şi a celor transmise color. Principalul motiv era, chiar dacă nu se recunoştea oficial, prevenirea folosirii de către posesorii de aparate color a unor "măsuri coercitive" împotriva televizoarelor respective dacă erau difuzate emisiuni "alb/negru".
Primele televizoare color comercializate în România se numeau Telecolor, erau făcute cu piese produse în URSS şi reprezentau copii fidele ale unui model botezat Colorett, fabricat în fosta Republică Democrată Germană. Ulterior, au apărut şi alte modele, Cromatic şi Elcrom, realizate şi prin contribuţia "autohtonă" a muncitorilor de la Electronica. Dar, deşi gama mărcilor începuse să se diversifice, achiziţionarea unui astfel de aparat constituia o adevărată aventură pentru românii de rând care nu puteau apela la cvasi-generalizatul sistem "Pile, Cunoştinţe şi Relaţii" (PCR).
Procedura "oficială" presupunea înscrierea pe o listă pentru a primi aprobare în vederea cumpărării unui televizor color. Tabelele erau supervizate de secretarii de partid şi de personalul din conducerea MICM. Listele cu aprobări erau trimise ulterior la Magazinul Victoria sau alte magazine importante din Bucureşti sau din ţară unde fericiţii aleşi erau chemaţi să îşi "recepţioneze" produsul. Aşteptarea acestora dura, de regulă, câteva luni.
Existau însă, şi excepţii de la regulă, aprobări date "peste rând" pentru persoane care aduseseră servicii deosebite Republicii Socialiste România sau Partidului Comunist Român. Dar mai erau şi câteva grupuri de indivizi "isteţi" care, contra unor sume de câteva sute de lei, puteau oferi televizoare color "fără aprobare" la orice oră.
Din păcate, însă, oferta Televiziunii Române pentru posesorii unor astfel de aparate era, la vremea respectivă, destul de săracă. Pe lângă faptul că orele de transmisie color fuseseră sensibil reduse, acestea erau dedicate, aproape în exclusivitate, "Tovarăşului", "Tovarăşei" sau măreţelor realizări ale oamenilor muncii. Astfel încât românii ce posedau televizoare color orientau antenele, în funcţie de poziţia geografică, spre Bulgaria (bucureştenii şi cei din sudul ţării), spre URSS (cei din nord-est), spre Ungaria (cei din Ardeal) sau spre Iugoslavia (cei din Banat şi sudul Munteniei). Cei mai "ghinionişti" erau, se pare, locuitorii din centrul României care nu puteau recapţiona decât programele TVR. Iar conţinutul acestora, deşi era prezentat uneori în culori, păstra aceeaşi tentă monotonă şi tristă.
