x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Inspecţia şi limbajul semnelor

Inspecţia şi limbajul semnelor

de Carmen Preotesoiu    |    05 Ian 2009   •   00:00

În 1989 aveam 9 ani. Eram clasa a III-a. Încă de pe-atunci, diferenţierile între copii se făceau prin cizmuliţele dintr-un soi de fâş impermeabil pe care erau desenate personaje din desene animate şi pe care le purtau numai cei care aveau părinţi care fie aveau rude în străinătate, fie tăiau vite în miez de noapte şi făceau bişniţă cu carne.



În pi­xuri, ca nişte carioci, care aveau în celălalt capăt o soluţie cu care ştergeai atunci când greşeai vreo literă. În mintea noastră însă, cine avea cele mai multe caramele, pe care de obicei le depozitam cu mândrie în buzunarele de sub şorţul albastru, acela deţinea supremaţia în clasă. Singurele dăţi în care mi-era drag să vin de foarte de dimineaţă la şcoală erau zilele în care căpătam ceva nou de îmbrăcat. În acel Crăciun din 1988 am găsit în cămară două treninguri bleumarin. Unul pentru mine, celălalt pentru sora mea geamănă. Şi de data aceea, mama a reuşit să ne fraierească, să ne zăpăcească, cum că Moşul, bătrân şi obosit, ar fi greşit intrarea şi implicit camera noastră. Şi tot aşa, am continuat să cred într-un moşuleţ gârbov şi cam uituc. De dragul mamei, de dragul cadourilor sau, poate pur şi simplu, de dragul aşteptării din fiecare an. Imediat după vacanţa de iarnă, ne-am prezentat la şcoală. În ianuarie 1989. Bineînţeles, îmi pusesem pe sub uniformă pantalonii de trening bleumarin şi pe deasupra bluza, ca să completez costumul. Nu am făcut senzaţie nici în acel an. Vedeta cadourilor fusese un penar care de-ndată ce-l mişcai într-o parte îşi schimba imaginile ca în hologramele acelea chinezeşti pe care le strângea bunica mea ca şi cum ar fi fost lucruri de valoare. Iar în interior erau frumos aranjate rânduri-rânduri creioane colorate, pi­xuri, carioci, gumă de şters, echer, linie.

În primele zile de şcoală de după Sărbători aproape niciodată nu se făcea carte. La ultima oră, când aproape că ne pregăteam să o zbughim acasă, în sala de clasă au apărut o doamnă şi un domn. "Bună ziua, copii!", ne-au spus ei zâmbind frumos. "Bunăăăă ziiiiuaaaa!", am replicat şi noi, tărăgănând cuvintele. Directorul şcolii îi şopteşte ceva la ureche doamnei învăţătoare şi iese din clasă, în timp ce proaspăt-veniţii se aşază în spatele clasei. Doamna învăţătoare, pe timp de iarnă, nu se dezlipea de căciula de vulpe argintie. A început să-şi mişte blana de pe cap, ba în faţă, ba în spate. Era semn clar că este stresată şi foarte agitată. Ne-am dat seama imediat: aveam inspecţie neanunţată. Cum rar se întâmpla. Dar, de fiecare dată când aveam oaspeţi nedoriţi, doamna ne dădea dictare. Motivul, lesne de priceput: nu trebuia să predea, şi astfel să i se observe stângăcia, la matematică nu s-a priceput niciodată, aşa că cel mai simplu rămânea tot dictarea. Pentru noi însă era un chin, şi asta nu pentru că nu am fi fost în stare să scriem după dictare corect, ci mai degrabă din cauza sistemului ciudat pe care îl crease doamna noastră, de teamă ca rezultatele elevilor ei să nu iasă cel mai prost pe şcoală. Aşa că, de-ndată ce a anunţat că o să trecem printr-o dictare, ne-am aţintit ochii la doamna învăţătoare şi nu mai vedeam decât semnele ortografice pe care ea le codase. Astfel, pentru cratimă, îşi punea arătătorul sub nas, ca şi cum s-ar fi scărpinat. Pentru două puncte, ducea ambele mâini la urechi. Pentru semnul întrebării, îndoia arătătorul de la mână stângă, iar pentru a ne arăta că urmează un semn al exclamării, ţinea degetul arătător drept, la obrazul stâng, sprijinindu-şi degetul mare în falcă. Şi toate aceste mişcări erau extrem de rapide, că sarcina noastră era să stăm cu ochii aţintiţi la ea, că la final era totul un talmeş-balmeş. De cele mai multe ori se întâmpla să greşim, mai mult decât am fi făcut-o dacă ne lăsa pe noi să ne punem mintea la contribuţie şi să respectăm regulile de ortografie pe care le învăţasem. Cu toate astea, doamna învăţătoare nu scăpa nici un prilej de a spune "invenţia" ei şi celorlalte cadre didactice din şcoală, până ce lăudăroşenie sa a poposit şi la urechile directo­rului. Ajunsese să ne terorizeze cu inspecţiile neanunţate... la dictare, pentru a se convinge că avem şanse ca, în cele din urmă, să învăţăm să scriem corect după dictare şi fără codul deconspirat al învăţătoarei noastre. Mai ales că vorba după care se ghida "doamna noastră" era "în faţă netezişoară, iar în spate cuib de cioară.

×
Subiecte în articol: special