x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Jurnalul falsului spion

0
Autor: Lavinia Betea 05 Feb 2009 - 00:00

Livius Ciocârlie era conferenţiar la Facultatea de Filologie din Timişoara în 1989 şi preda cursurile de literatură franceză, secolul XX. Profesorul, preţuit de studenţi deopotrivă pentru prelegerile, articolele şi cărţile sale, ţinea în secret şi un jurnal personal. Nu spera să-l publice vreodată, nici nu avea sentimentul unei culpabilităţi "subversive".



Cu titlul "Paradisul derizoriu", jurnalul a apărut la Editura Humanitas, în 1994. Şi mai de neînchipuit încă pentru autor: a aflat că jucase – un sfert de veac! – rolul de fals spion în policier-ul Securităţii.

Un sfert de secol în "obiectiv"
Doi ofiţeri cu grad superior în Securitate îl vizitaseră în 1989. Din convorbirea cu ei, universitarul timişorean a dedus că era "ascultat". Nu şi-ar fi putut însă imagina că trecuseră 23 de ani de când se afla în vizorul Securităţii.

"Din 1966 sunt primele informări, îşi aminteşte din lectura celor trei volume de la CNSAS. De ce, nu pot să-mi explic. Poate că, aşa cum s-ar putea înţelege dintr-o informare, am servit de pretext. Cineva voia s-o înfunde pe decană pe motiv că proteja un nemembru de partid. Poate ca ăsta să fi fost punctul de pornire, nu-mi dau seama. A urmat un al doilea moment, stupid. Mă rog, psihologia lor! Le-a căzut în mână scrisoarea unui lector francez, trimisă ataşatului cultural. Spunea, între altele, că dintre cei de la catedra de franceză, cu noi, cu ne­vastă-mea şi cu mine, se putea sta de vorbă. E drept că suna cam ciudat. Cei de la Securitate au înţeles că eram dispuşi să devenim oamenii fran­cezilor, adică spioni, nici mai mult, nici mai puţin. Iată de ce dosarul meu a făcut parte din lotul privitor la Si­guranţa Naţională. Timp de aproape 10 ani m-au urmărit pe motiv de spionaj, făcând tot felul de legături. Aveam un frate medic la Spitalul Mi­litar şi la Institutul Cantacuzino. Ce secrete o fi cunoscut el, nu ştiu. Fapt este că ei şi-au închipuit că el mi le livrează mie, iar eu, la rândul meu, lectorului francez. E ceea ce rezultă din dosar. Vasăzică, timp de vreo zece ani am fost spion."

Ce face un "spion francez" în universitatea timişoreană? Ţine cursuri şi are program de consultaţii, scrie articole şi cărţi, însoţeşte studenţii la practica agricolă şi la cantină în re­gimul de autogospodărire. "Vă întrebaţi, probabil, cât era cursul de conformist, de politizat, povesteşte profesorul Livius Ciocârlie. Nu era deloc. E drept, ca să-l tipăresc am avut nevoie de avizul catedrei de socialism. Mi s-a reproşat că mă ocup de autori pesimişti, cum ar fi Beckett, însă n-am modificat nimic şi s-a acceptat. Din fericire, la noi nici socialismul n-a fost serios. Aveam un coleg care preda Româna în R.D.G. Ne îngrozeam când ne povestea cât de habotnici erau cei de acolo. La noi, în zeci de ani cât am predat, n-a venit nimeni să mă controleze. Într-un târziu, faimosul Eugen Florescu, devenit secretar cu propaganda la Timişoara, a năvălit furios la Universitate să spună ce aflase de la un student. Reproşându-i acestuia, care se ocupa de revista studenţilor, că nu are nivel ideologic destul de ridicat, acesta îi spusese: «Să mă picaţi cu ceară dacă vreun profesor de-al nostru rosteşte vreodată la curs cuvântul partid», şi n-au fost cine ştie ce urmări. Prin urmare, predam literatura franceză cum credeam de cuviinţă."

Se duce universitarul însă în vacanţă cu familia la Băile Herculane de sărbători. Securitatea face plan de măsuri, percheziţionează apartamentul de hotel, înregistrează convorbi­rile telefonice, îi fotocopiază şi pune la dosar corespondenţa. Profesionişti şi informatori raportează conversaţii şi opinează asupra viitorului apropiat al "obiectivului". Raţional, te-ai aştepta ca după săptămâni de suspiciune, să vină concluzia – face ori nu spionaj profesorul Ciocârlie? Trec însă anii – poate că ofiţeri şi informatori din "dispozitiv" se şi pensionează – iar "obiectivul" inocent asumă noi prezumpţii.

"Una peste alta, abia prin 1980 am intrat în lotul oamenilor de cultură care nu le erau favorabili, explică profesorul. Eram, pasămite, sub influenţa lui Nicolae Manolescu. La rândul meu îi influenţam pe tinerii, pe vremea aceea, Mircea Mihăeş si Adriana Babeţi, studenţi de-ai noştri deveniţi după absolvire redactori la revista Orizont. Toate astea la un loc au dus la o urmărire de un sfert de secol, rea­lizată, în afara altor mijloace, de 44 de informatori."

Cu puţine excepţii, informatorii îl vorbesc de bine. Nu să-l "înfunde", ci ca şi cum l-ar recomanda pentru vreo promovare. "Din cei 44 de informatori din dosarul meu, numai unul era student, iar acesta n-a scris nici un cuvânt neplăcut. De altfel, este reconfortant să afli cât de mulţi informatori se străduiau să nu-ţi facă rău. Dintre scriitori mai puţini, scriitorii erau mai răutăcioşi."

Încercaseră să-l şi "racoleze" în ’74-’75 mizând, fără succes, pe sentimentele comune de patriotism. I-au făcut anume şi direct vreun rău? Datorează ceva acestor speciale "atenţii"? "Niciodată nu mi s-a întâmplat nimic (...) Iar mai târziu, când a început să se vorbească despre mine la Europa Liberă, am devenit invulnerabil."

Istoria şi omul mărunt
Povestiţi-mi de Timişoara, de începutul acelui an, l-am rugat. Care erau satisfacţiile unui profesor în ’89? "Marea satisfacţie era să apuci o sticlă de lapte şi zece ouă, după ore de stat la coadă. Şi continuam să ne simţim liberi profesional. Mai strecuram şi câte o carte în librării, după ce fusese hărtănită de cenzura aşa-zicând desfiinţată."

Liberi înăuntru, comentez eu. "Nu nu­mai înăuntru, mă contrazice profesorul Livius Ciocârlie. Liberi şi noi între noi. Nu ştiam cât suntem de ur­­mă­riţi, nu ştiam că suntem înregistraţi. Esenţa în ’89 este că istoria a re­început să se simtă de către omul mărunt. Pentru acesta, istoria în­gheţase după discursul lui Ceauşescu din 1968 şi după tezele din iulie 1981. Sigur, au fost momente tensionate, mai ales acţiunea lui Paul Goma, greva minerilor şi manifestaţia de la Braşov, dar acestea nu ne-au angajat pe noi, oamenii mărunţi. Noi ne păzeam pielea, cu capul în pământ.

Mai fusese şi Conferinţa scriitorilor din 1981, când s-a protestat masiv dar, după părerea mea, pe fondul absenţei lui Ceauşescu. Cu el în sală, nu ştiu câţi ar fi îndrăznit. Şi deodată, spre 1989, am simţit că ceva se mişcă şi că se poate spera ceva. Nu foarte mult şi nu neapărat cu contribuţia noastră. Cu a lui Gorbaciov, eventual. Apoi, lu­cru­rile s-au mişcat în Ungaria, în R.D.G., la Praga, iar noi, la casele noastre, tre­pidam. Ţin minte că în august m-am întâlnit cu Mihai Zamfir, important critic literar, actualmente ambasador în Brazilia, care mi-a spus: «Eu sunt fericit, mie nu-mi mai trebuie nimic. Chiar dacă nu se întâmplă şi la noi, eu sunt fericit că măcar am trăit să văd că au încurcat-o». Adică sistemul a încurcat-o – cu nemţii, cu ungurii, cu cehii. Deci noi nu speram mare lucru, dar era colosal să ştim că cineva în­drăz­neşte să facă ceva. Aşa încât anul ’89 a fost unul în care am reînceput să percepem istoria."

Intelectualii se temeau de Securitate şi aceasta de ei

În 1989 profesorul Livius Ciocârlie apare în scriptele Securităţii ca în plasa unui păianjen ("o insectă care în loc să fie înţepată cu un ac, e înţepată cu un laser care nu se simte", ţine să precizeze). Reiese astfel că un număr de slujbaşi au primit lefuri urmărind un presupus spion şi presupus rău-voitor. Fără să fi adus vreo confirmare ori probat vreun delict care să intre sub incidenţa legii. Se poartă cei ce-l urmăresc diferit între un an şi altul? Şi cum s-or fi simţit în anul 1989?... "Aş zice – deşi e mai degrabă o presu­pu­ne­re decât o certitudine, pornind şi de la acele goluri din dosar, adică din propria lor prestaţie, a ofiţerilor – că in­tra­se în ei o mare frică în ’89, că se schimbase tonul. Până în ’88-’89, ra­poartele te frapează prin răceala lor. Nu te judecă, nu te înjură, nu spun «por­cul ăsta duşmănos....» Nimic. Re­la­tează rece ce-ai vorbit, ce-ai meşterit, spun ce măsură să se ia, să se introducă cutare şi cutare. Ei, pe măsură ce se apropie ’89, încep să fie mult mai tensionaţi în rapoartele pe care le fac şi în măsurile pe care le iau. Ştiu că ceva e posibil să se-ntâmple. De altfel, deşi ignorant, în discuţia cu Manolescu (înregistrată de Securitate) fac pre­su­punerea că "nu se poate ca ei să nu se gândească la ce ar putea păţi ei dacă se întâmplă ceva, dacă se întorc lu­cru­rile". Deci în ’89 este o tensiune, ăsta e cuvântul, şi în existenţa noastră. Nu mai suntem preocupaţi numai să ne apară cărţile. Începem să credem că ar fi de datoria noastră să ne mişcăm puţin. Şi tonul rapoartelor care se fac despre mine se schimbă... nu în sensul că ar vrea să devină mai duri, nu, ci în acela că sunt mai îngrijoraţi." În tensiune sau în aşteptare se gă­sesc "ei"? Cum ar fi corect spus? "Ten­s­iu­nea exista în orice caz. Din partea noas­tră era, sigur, şi o aşteptare. Aş­teptau şi ei să se întâmple ceva. O ca­racteristică a fost teama reciprocă. A intelectualilor de Securitate şi a Securităţii de intelectuali. E adevărat că teama noastră avea o preistorie bo­gată. De mici învăţasem să ne fie frică de Securitate şi de regim în general. Crescuserăm într-o vreme când se auzea frecvent dimineaţa «l-au luat azi-noapte». Şi, în majoritatea ca­zu­ri­lor, nu se ştia de ce, omul nu în­drăz­nise să-i supere cu nimic. Iar noi am transformat acea teamă pe deplin justificată într-una mai puţin justificată. Veţi spune că mă contrazic. Am vorbit de acea ignorare a supravegherii de către Securitate. Dar omul are resurse bogate. El poate să fie în acelaşi timp şi inconştient şi neliniştit."
Citeşte mai multe despre:   special,   securitate

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de