La Berlin, cu aeronava prezidenţială

În urmă cu câteva zile, Nicolae Ceau­­şes­­cu s-a deplasat la Aeroportul Oto­peni pentru a se duce la Berlin, unde participa la festivităţile dedicate îm­pli­nirii a patru decenii de la procla­ma­rea Germaniei Democrate. Vi­­zi­tele în străinătate cu avionul aveau un protocol standard, descris în car­tea me­morialistică "A fi sau a avea" de col. (r) Adrian-Eugen Cristea.

Pu­ţine ţări din lume şi-au permis mari cheltuieli pentru a întreţine un ae­roport special şi o flotilă de aviaţie la dispoziţia unui singur om, pre­şe­din­te de stat. S-a întâmplat în Ro­mâ­nia. Pe acest aeroport se găseau parca­te avioane de lungă şi medie distanţă, compartimentate special, ce ofereau un lux şi condiţii rar întâlnite, pentru un preşedinte şi soţia acestuia, cu ca­bi­ne dormitor din care nu lipseau baia, aparatura video şi radio şi tot ceea ce era mai mult decât necesar. Fiecare tip de avion existent avea du­blura lui, pentru a fi schimbat în caz de nevoie. Erau şi elicoptere. Toate aceste aparate erau între­ţinute, verificate la sol şi în aer de un personal de zbor şi tehnic încadrat într-o unitate spe­cială. Toţi erau mili­tari şi apar­ţineau de MApN.

Până să ajungă în aceas­tă unitate, cei aflaţi în atenţie trebuia să aibă experienţă în domeniu.
Cine avea diferite vicii era încă de la început înlăturat. Toţi ofiţerii şi subofiţerii şi-au exercitat profesia fără reproşuri.
Un avion prezidenţial nu se întâlneşte prea des. Prin amenajarea lui interioară, este o excepţie. Compartimentările sunt făcute numai de uzina constructoare. Interiorul unui astfel de avion este o armonie de spaţii, culori şi de lumină. Este făcut ca, în afară de comoditate, să ofere şi siguranţă, adică să ai încredere că vei ajunge la destinaţie. La toate avioanele prezidenţiale din lume există însoţitoare de bord, în uniforme caracteristice de la o ţară la alta. Toate sunt în serviciu militar. Rolul lor este deosebit.

La avioanele prezidenţiale româneşti n-a existat nici măcar o însoţitoare de bord. Aşa s-a crezut că este necesar. De la cine a pornit o asemenea hotărâre? Nu se mai ştie, că s-a pierdut în timp de zeci de ani. Această lipsă a însoţitoarelor de bord a creat două aspecte:
- când soţii Ceauşescu se aflau la bord masa le era servită de bucătar şi ospătar, care erau permanent cu ei;
- pentru cei care-l însoţeau pe preşedinte, printre care personalităţi politice, miniştri, medici, ziarişti şi ofiţeri din sistemul de protecţie, servitul meselor ca şi al apei minerale se făcea prin metoda "descurcaţi-vă singuri!". Numărul acestora se ridica la aproximativ 20.

În marginea din dreapta a clădirii Aeroportului Otopeni se găsea salonul oficial. Era folosit în exclusivitate pentru plecările şi sosirile preşedintelui României, dar şi pentru alţi preşedinţi de stat care veneau în vizite oficiale sau particulare. Era format dintr-o sală mare de primiri şi culoare. Multă marmură albă şi bej, lambriuri din lemn de paltin şi tei. Simplitatea construcţiei atrăgea atenţia şi printr-un bun-gust al aranjamentului interior.

Aeroportul a fost scena care a putut reda cel mai bine relaţiile existente dintre soţii Ceauşescu şi ceilalţi membri cu funcţii de conducere ai partidului. Era locul care, de multe ori, îi strângea pentru a fi împreună la un eveniment determinat de primirea şi plecarea unor personalităţi străine importante.

Se creaseră, în decursul multor ani, relaţii anacronice, care evidenţiau un cult al personalităţii greu de crezut, pe care toţi îl acceptau şi îl susţineau. Aici, pe aeroport, se puteau observa cel mai bine reacţiile prin care cei de la vârf, mai ales, doreau, parcă, să-şi diminueze personalitatea. Era o regie generalizată, acceptată de fiecare în parte, deoarece exista convingerea că, procedând în acest fel, fiecare are numai de câştigat.

Să presupunem că Nicolae Ceauşescu a fost plecat în străinătate la o conferinţă şi se reîntoarce. Pe aeroport, în semn de preţuire era prezentă conducerea de partid şi cam 1.500 de persoane pentru a-i face o primire din care să rezulte ataşamentul poporului, deşi manifestanţii, în majoritatea lor, nu ştiau nici de unde vine preşedintele şi nici pentru ce a fost în străinătate. Conta primirea. Cu zece minute înaintea aterizării avionului sosea şi Elena Ceauşescu. Nu dorea să ajungă mai devreme. La sosire, în faţa uşii salonului oficial, era aşteptată pentru a i se face o primire considerată ca necesară, de aceleaşi persoane, greii conducerii de partid, care se considerau şi cei mai ataşaţi de familie. Printr-o susţinere permanentă şi îndelungată încă din 1965. Celelalte vârfuri ale partidului nu se băgau în aşa ceva. Între cei care îi făceau primirea, Manea Mănescu, permanent sobru, puternic marcat de misiunea de a-i spune "tovarăşei" la sosire, de fiecare dată, un bun sosit la aeroport.
Un al doilea prezent, Gogu Rădulescu, prieten din tinereţe cu soţii Ceauşescu, prezent şi el la toate primirile. Avea burta mare, ce o purta de zeci de ani, dar parcă în ultimii ani se umflase şi mai mult. Era o enigmă pentru Elena Ceauşescu, pentru că, deşi nu prea cumpăra produse de la sector, burta, în loc să-i scadă, îi creştea. Nu cobora scările de la salon pentru a se găsi lângă maşina celei aşteptate, întrucât acest lucru îl făcea numai unul singur, Manea Mănescu.

Aştepta sus, cu aerul lui de nepăsător, cu haina veşnic descheiată. Avea un loc sigur pentru tot restul vieţii, ceea ce îi da posibilitatea să se gândească şi mai mult la câte o poezie sau la mai multe, pe care le va citi în cercul lui de prieteni şi prietene de la Comana, unde avea o casă de vacanţă, ceea ce era o raritate. Dar prezenţa lui în asemenea situaţii de primire la aeroport o socotea ca deosebit de importantă. Cel puţin pentru impresie.

Alt participant la acest mic protocol era Emil Bobu, un personaj permanent neliniştit, cu priviri cercetătoare peste tot, preocupat ca acţiunile la care participa să se termine cât mai bine pentru cei doi soţi conducători. Nu dorea să i se reproşeze ceva. Era învăţat să primească permanent sarcini. Nu ieşea cu nimic în afara indicaţiilor ce tot i se dădeau. Îşi formase un comportament dur. Celorlalţi colegi din conducerea de partid le mai trebuiau mulţi ani până să ajungă la performanţele lui.

Părea omul preferat al celor doi, de parcă providenţa îl scosese în calea lor. Era emanatul doctrinei politice ceauşiste, fiind şi mai tânăr decât ceilalţi. Prezenţa lui în orice loc era conside­rată ca o garanţie a reuşitei acţiunilor, mai ales în domeniul organizării şi al propagandei. Ultimul din acest grup permanent de întâmpinare, un personaj grav, taciturn, sub povara sarcinilor de prim-ministru. Era Constantin Dăscălescu. Îi lipsea interesul de a îndruga nişte cuvinte de bun venit. Figura lui îi băga în sperieţi pe toţi cei din jur. Avea experienţă mare în sperieturi, căci aşa procedase şi cu cei de la Galaţi, unde fusese prim-secretar judeţean. Ajunseseră aceşti bieţi oameni ca să-i spună, aşa ca să n-audă chiar toţi, "Nea Titi Duru".

La coborârea din maşină, Elena Ceauşescu arbora acelaşi zâmbet cunoscut de revedere. Avea pleoapele lăsate, semn caracteristic celor în vârstă care nu poartă ochelari, pentru a lăsa impresia că văd mai bine decât alţii sau că i-au uitat acasă. Apoi intra în salon, zecile de inşi deveneau atenţi şi nu mai discutau. Câteva minute, după care se ieşea din acest salon oficial. Cei 1.500 de manifestanţi se uitau curioşi pentru ca s-o vadă pe "Tovarăşa". Erau cam dezorientaţi. Unii băteau din palme, alţii strigau lozinci, iar cei mai mulţi tăceau şi se uitau. Ei ştiau că au fost aduşi ca să-l primească pe Nicolae Ceauşescu. Dar la o asemenea apariţie nu se aşteptau.

Vedeau că Elena Ceauşescu, însoţită de cei patru care-i făcuseră pri­mirea la coborârea din maşină, mergea încet spre locul unde va opri avionul. Restul, la o distanţă de 10-12 metri. Nici o apropiere. Distanţa trebuie păstrată, pentru că ea te face să înţelegi că, acolo, în vârf, există o personalitate, iar o apropiere ar putea confunda rolul unei înalte personalităţi cu restul. Deci, o asemenea situaţie trebuia respectată.

Avionul a sosit. Nicolae Ceauşescu coboară pe uşa din faţă. Restul, pe cea din spate. Uşa din faţă are o singură semnificaţie, că pe aici trec numai două persoane, adică cei doi soţi. Egalitarismul este valabil în doctrină. Aici este vorba despre un profund respect, pe care toţi din suită l-au învăţat, chiar dacă în mintea lor mai gândeau şi alte lucruri. Nicolae Ceauşescu nu zăboveşte. Are lucruri importante şi pleacă împreună cu tovarăşa sa. Acum cei patru au dispărut, au intrat şi ei în rândul celorlalţi la 10-12 metri în spate.

Cei doi soţi îi salută cu mâinile pe cei care-i ovaţionează. Se ridică steaguri, pancarte şi se strigă lo­zinci. O primire cu rost de a demonstra altei lumi, de prin alte ţări, existenţa unei trainice relaţii între conducători şi populaţie, venită de pe stradă cu o nespusă bucurie când a auzit că le soseşte conducătorul. Cel puţin aşa trebuie interpretată o astfel de manifestaţie. Fără organizatori şi supraveghetori. Totul, aşa, spontan. Iar cei cu lozincile scrise probabil că fugiseră de la fabrici împreună cu şoferii întâlniţi ca să vină şi ei pe aeroport pentru a se încadra în bucuria generală. După 15-20 metri parcurşi, Nicolae Ceauşescu se mai întorcea din mers şi le făcea semn celor din urmă care veneau şi ei, dar la distanţă. Ca să se mai apropie. Dar nici vorbă, căci distanţa se păstra. Era necesară.

Primirea pe aeroport s-a încheiat. Soţii Ceauşescu îşi iau rămas bun de la cei din conducerea partidului care i-au făcut primirea. Se suie în maşină şi pleacă. Toată lumea s-a liniştit. Zeci de maşini se îmbulzesc să vină să-şi ridice şefii şi să plece în vizită. Dar fără girofar, că n-aveau aşa ceva. Cei 1.500 de primitori ma­nifestanţi erau veseli. Ziua de muncă se terminase. Îşi strâng drapelele şi ce mai rămăsese din lozinci. Autobuzele erau în aşteptare. Ei erau ultimii care plecau spre Bucureşti. S-au învăţat cu aeroportul. Au stat la aer curat, s-au uitat la avioane, mai strigau câte o lozincă şi discutau. Apoi plecau spre casele lor cam obosiţi de atâta stat în picioare.
Fragment din col. (r) Adrian-Eugen Cristea, A fi sau a avea, Bucureşti, Editura Paco, 2008, p. 220-228.