"La Europa Liberă s-au petrecut toate manifestările antiregim"

În ianuarie 1989, pe agenda Securităţii interveniseră ca nouă prioritate şi schimbările de la postul de radio Europa Liberă. După diagnosticarea unei tumori cerebrale, directorul Vlad Georgescu suportase o intervenţie chirurgicală la Washington. Pe timpul bolii şi după decesul său, director interimar al postului din München  a fost Nicolae Stroescu Stânişoară.

La 1 ianuarie 1989, secţia de limbă română de la Radio Europa Liberă a anunţat că Nestor Rateş va fi viitorul ei director. Imediat, departamentul Securităţii "responsabil" cu Europa Liberă a reactualizat baza de date a nou­lui manager. Au revăzut, la înce­put de an, şi planurile de măsuri pentru contracararea celei mai populare prese din România.  

Cât de eficient a fost postul din inima Europei Centrale ce emitea în limba română se poate închipui şi după trecerea pe care o avea în ochii lui Cea­uşescu. În fiecare dimineaţă – a re­latat Marin Neagoe, şeful Direcţiei a V-a Securitate şi Pază – pe biroul Ca­binetului 1 aştepta copia scrisă a emisiunilor din seara precedentă. Lectura lor, în diagonală – amănunţită, uneori – era parte a cotidianului lui Ceau­şescu. Dacă vreunul dintre ziariştii postului ar fi fost readus în ţară, l-ar fi aşteptat condamnarea la moarte.    

Gazetar experimentat chiar de când părăsise România, Rateş nu era so­luţie "de dorit" în compartimentele Securităţii destinate monitorizării, reducerii la tăcere ori măcar compromiterii postului ce "defăima ţara". Cu­noscător al marxism-leninismului şi materialismului dialectic de la forma originală la vulgatele sale – ca licen­ţiat, la  Bucureşti, în filosofie (1958) –, noul director se anunţa a fi maestru de temut în armele "sistemului". La absolvirea facultăţii fusese repartizat redactor la Agerpres. Lucrase 14 ani în singura agenţie de presă din Româ­nia. Până la a-i fi aprobată emigrarea (1973), fusese şi redactor la Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România. A trăit scurtă vreme în Israel (destinaţia iniţială), după care s-a stabilit cu familia în Statele Unite ale Americii. Era angajat al subredacţiei din Was-hington a Europei Libere din 1976.   

În 1989, lui Nestor Rateş i-a fost dat să trăiască ultimul an de "război rece" la intensitatea comenzii din linia în­tâi. Căci "la Radio Europa Liberă s-au pe­trecut toate manifestările antire­gim din România", spune el acum.

Ce sarcini aţi primit la plecarea din Washington către München? – l-am în­trebat pe Nestor Rateş în convorbirea noastră recentă despre începu­tul lui "annus mirabilis" 1989.  
"Trebuie să spun că noi nu pri­meam sarcini, mi-a răspuns fostul di­rector al postului Radio Europa Liberă. Era vor­ba de a schimba într-un chip substan­ţial emisiunile, orientarea sau diverse puncte de reper pe care le aveam sau de politică editorială etc. Erau lucruri foarte sensibile. Nu aveam voie să in­cităm lumea la re­voltă, nu aveam voie să strigăm «Jos Ceauşescu!». Nu aveam voie o mul­ţi­me de lucruri, pentru că eram un post de radio american – un post de radio românesc finanţat de Statele Unite şi cu management ame­rican. Eu însumi eram cetăţean ame­rican. Atunci trebuia să găsim căile şi limbajul pentru a exprima şi a încerca să iniţiem o miş­care – nu în sens de mişcare orga­ni­zată, ci de deplasare într-un ton şi o manieră foarte subtile. Şi nu atât prin gura noastră, ci prin gura altora… Ce primeam din ţară, ce scria presa internaţională, declaraţiile oficiale ale SUA, ale altor ţări, Confe­rinţa de Securitate şi Cooperare în Europa… Erau incluse o mulţime de evenimente care s-au petrecut în 1989, nu nea­pă­rat în România. Incluse şi prin mesaje subliminale, pentru a determina o înţelegere a momentului istoric în care se afla populaţia Româ­niei. Un moment de schimbare."

În vreme ce radioul şi televiziunea bucureştene aveau peste 1.000 de angajaţi, în secţia de limba română din München lucrau doar  54 de sala­riaţi. Cu 14 ore de emisie zilnică! Şi mari dificultăţi de documentare. Inter­dicţia în vigoare de-a avea comu­nicări nesupravegheate cu străinii, anihila dorinţa de dialog a ascultăto­rilor din România cu zia­riştii de la Europa Liberă. Fuseseră drastic redu­se şi călătoriile în străi­nătate ale scrii­to­rilor care alimentau postul cu ştiri cal­de din "actualitatea românească". Cu telefoanele şi scri­sorile românilor sub control sigur – cel puţin pe relaţia cu străinătatea! –, cum se făcea documentarea la München? Ce feedback aveau cu ascultătorii?
"Nu prea era, mărturiseşte Nestor Rateş. Mai veneau unii din ţară, mai dădeau câte un telefon unii mai curajoşi. Aveam corespondenţii de presă stră­ini cu care mai colaboram.
Am­ba­sa­da americană în special, dar şi celelalte ambasade. Aveam legături şi cu Ambasada Olandei, aceasta a fost foarte importantă… Dar în 1989 au început să fie puţini lăsaţi acolo. Şi erau şi ei temători… Unii au fost daţi afară din Bu­cureşti."

Scrisori din România mai veneau totuşi şi în ’89.  "Începuseră să vină destule şi scrise de regim, din partea «oamenilor muncii»… Dădeam şi din ele", îşi aminteşte Nestor Rateş. Scrisori alcătuite pervers – amestec de adevăr şi minciună. În speranţa că, transmise, vor afecta credibilitatea postului.
Erau acestea difuzate? "Noi niciodată nu am transmis scrisori întregi, dar ţineam ca auditoriul nostru să ştie ce se întâmplă şi cu noi, ce primim noi din partea regimului… precizează interlocutorul. Şi atunci dădeam fragmente din scrisori. «Da, sigur, e greu… trebuie să înţelegem, poporul nostru care…» – scria acolo. Atunci se vedea imediat cârpeala. O auzeau şi ascultătorii, pentru că erau destul de deştepţi şi ştiau să asculte printre rânduri."

După căderea regimului, în stilul de după război, s-au constituit "ce­lule" de disidenţă. Componenţii de­cla­rau public, unii despre alţii, că ar fi protestat – prin scrisori anonime ori sub nume fictive – la Europa Liberă. "Noi primeam puţine scrisori şi sunt convins că multe erau interceptate, spune acum Nestor Rateş.  Şi au fost şi multe procese. Au fost şi scrisori de altă natură, scrisori provocatoare, cu fapte inventate pentru a ne pune în dificultate. O întreagă încren­gătură cu directorul Circului de Stat, Iosefini. Şi după aceea a protestat şi a ieşit cu scrisori la Congresul Statelor Unite, cu proces. O întreagă tevatură, o combinaţie informativă. În general, ne puteam da seama, oarecum, nu numai după text, ci şi după provenienţă, cum au ajuns acele scrisori la noi. Dacă ajungeau prin poştă trebuia să fim foarte atenţi."

Scrisorile din România nu erau adresate vreunei emisiuni anume. Nici nu se deducea din ele vreun top al ziariştilor postului. Dar ei ştiau foarte bine că sunt ascultaţi. Se făceau chiar chestionări şi sondaje. Cum? "Cu românii care călătoreau în străinătate şi se întorceau, spune Nestor Rateş. Numai dacă se şi întorceau erau luaţi în considerare. Iar sondajele arătau un impact uriaş, de 60%-64% în orice circumstanţe din populaţia matură a României. În orice circumstanţă este enorm şi dacă o iei în condiţiile acelea…! Din ce am constatat după 1989 – când noi am venit aici şi am dat, pentru prima oară, ochii cu lumea care ne asculta –, încă n-am întâlnit un român care să-mi fi spus că nu asculta şi care să nu fi cunoscut numele noastre şi vocea."

A făcut Nestor Rateş ceva deosebit, în spiritul anului 1989, imediat după instalarea în postul de director? "Emisiunile au rămas aceleaşi, însă s-a schimbat tonul. Şi s-au intensificat emisiunile despre România. S-au şi extins unele, de exemplu, emisiunea pentru Moldova. Eu am fost cel care a iniţiat-o. Acolo se mişca ceva şi era foarte important pentru a arăta că sunt români sub dominaţie sovietică şi sunt mai curajoşi. Au început cu chestii timide, dar după aceea au trecut la demonstraţii. Noi am încercat, prudent – fără a ne încălca regulile de conduită –, să îi facem pe ascultătorii din România să înţeleagă că se poate. Mesajul era "Uite ce fac moldovenii!".

În acelaşi spirit, declaraţiile Doinei Cornea, "scrisoarea celor şase", pro­testele scriitorilor şi orice altă manifestare şi atitudine antiregim, culmi­nând cu demonstraţiile din decembrie, au fost aduse pe calea undelor la cunoştinţa românilor. "Iată alţii ce fac, se poate" a fost mesajul subli­minal transmis în fiecare zi a anului 1989 de Radio Europa Liberă.

Vom reveni asupra acestora – cu mărturii despre Radio Europa Liberă şi cu documentele ce ne sunt accesibile – în numerele ce urmează.