x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Liviu Turcu dă o palmă regimului, solicitând azil politic în SUA

0
Autor: Marina Constantinoiu 27 Ian 2009 - 00:00

1989 a fost pentru regimul ceauşist anul marilor încercări. Unul dintre momentele de grea lovitură este şi decizia lui Liviu Turcu de a nu se mai întoarce din misiunea sa la Viena.



Născut la 12 iulie 1948, la Galaţi şi ab­solvent al Facultăţii de Sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Li­viu Turcu a fost cercetător ştiinţific la Institutul de Studii şi Cercetări pentru Prognoză Economică şi apoi asistent la Universitatea din Bucureşti. A obţi­nut doctoratul în Filosofie în 1977, la aceeaşi universitate. Atestat ca ziarist profesionist, Turcu a colaborat la dife­rite ziare şi reviste de specialitate.

În octombrie 1975 a fost cooptat în serviciul de informaţii externe (DIE, ul­­terior CIE) fiind afectat Diviziei po­li­tico-economice, serviciul pentru Ame­­rica de Nord (V-2). A fost promovat şef de birou, apoi şef al serviciului operativ pentru SUA/Canada şi şef al serviciului Europa de Vest, grupul de spaţii Germania, Austria, Elveţia. A fost im­plicat în activităţi informative operative în domeniul politico-econo­mic sub acoperire diplomatică a Mi­niste­rului de Exerne în SUA, Austria, Elve­ţia, Spania, Danemarca şi pe lângă or­ganisme internaţionale ale ONU.

În ianuarie 1989 (18-25) pe când se afla în misiune temporară la Viena, sub acoperirea diplomatică de consi­lier, a decis să nu se mai întoarcă în Ro­­mâ­nia şi a solicitat azil politic în SUA.

Ulterior a acordat interviuri, a pu­blicat articole şi studii despre evoluţia regimului totalitar din România, a fost frecvent prezent în emisiunile de radio şi televiziune ale BBC, televiziunii canadiene CBC, ale televiziunii fran­ceze TV5, ale posturilor de radio Vocea Americii şi Europa liberă, precum şi în The Washington Times, The New York Times, The Washington Post, Liberation şi L’Europeo.

Acum, la 20 de ani de la evenimen­tele din 1989, Liviu Turcu pre­zintă, sintetic, contextul în care a luat decizia radicală de a rămâne în Occident. "Din punct de vedere istoric, Româ­nia se afla în ianuarie 1989 într-un punct de răscruce, atât prin prisma situa­ţiei interne politice, economice şi so­ciale, cât şi a contextului interna­ţio­nal. Regimul comunist de la Bucu­reşti intrase într-o profundă criză de sistem. Devenise tot mai evident că milioane de români, deşi într-o for­mă tacită, nu mai acceptau să fie ma­nipulaţi ideologic în numele unor idealuri utopice.

Izolat tot mai mult atât în Vest, dar şi în Est, Nicolae Ceauşescu conti­nua să mimeze pentru consum pu­blic in­tern siguranţa liderului infai­li­bil, adulat zilnic în termeni super­la­tivi iraţio­nali de apa­ratul de propagandă. Corupt, in­competent şi împotmolit în excesele cultului personalităţii, regimul lui Nicolae Ceau­şescu continua to­tuşi să supra­vie­ţu­iască, spre ui­mi­rea, dar şi disperarea nu numai a românilor, dar şi a multor cancelarii şi observatori străini avizaţi.

Munca de informaţii externe este o profesie nu tocmai uşoară, iar din punct de vedere istoric nu este o crea­ţie a regimului comunist. Criteriul fundamental care însă cerne conste­laţia serviciilor de informaţii ex­terne în lume este cel care califică natura scopurilor urmărite de regi­mul po­litic căruia îi este aservit. Este crite­riul universal valabil care a de­clan­şat treptat, mai întâi sub formă latentă şi mai apoi în formă manifestă, conflictul de conştiinţă privind apar­tenenţa la o instituţie structural-bi­rocratică puţin diferită de cea a altor ţări, fie prietene, fie inamice, dar care an de an în mod ireversibil a fost an­gre­nată abuziv în operaţiuni interna­ţio­nale, ca instrument personal de pu­tere al clanului Ceau­şescu. Un instru­ment, nu de puţine ori, fără nici o legătură sau în conflict direct cu in­te­resele fundamentale ale României.

Geneza drumului parcurs până la momentul Viena 1989 reflectă un proces, care, deşi are un final parti­cular, este adânc integrat în destinul unei întregi generaţii de români născute, crescute şi educate sub o singură umbrelă politico-ideologică.  

Respectul pentru munca cinstită, pentru simţul răspunderii şi curajul de a judeca cu propria minte lumea exterioară s-au numărat printre preceptele cel mai des şi mai atent urmărite de părinţii mei în formarea mea ca om cu O, aşa cum le plăcea uneori să spună.

Aşadar, am crescut într-o familie ce poate fi considerată ca fiind tipic muncitorească pentru perioada interbelică şi când spun aceasta am în ve­de­re un anumit specific socio-profe­sio­nal, moral şi cultural, evocat nu de puţine ori ca termen de referinţă în an­titeză cu situaţia acestei clase socia­le în timpul regimului comunist. Am­bianţa în care am crescut nu mi-a oferit prilejul nici măcar de a fi martorul involuntar la fapte sau discuţii care să sădească cea mai mică îndo­ială cu privire la legitimitatea regimului. În plus, perioada 1962-1970, ca interval istoric în care am urmat liceul şi facultatea a marcat începutul, dezvoltarea şi chiar punctul culminant al procesului de liberalizare politică din România postbelică.

Aparţin aşadar unei generaţii care şi-a petrecut una dintre cele mai im­portante etape ale vieţii, de tranzi­ţie de la adolescenţă spre maturitate, într-un sistem politic care a încercat şi a reuşit cu destul succes să mimeze o destalinizare care însă în realitate nu a ameninţat, din păcate, niciodată esenţa regimului. Prea tânără pentru a trăi direct şi în proporţii de masă, tragedia opresiunii staliniste a anilor ’50, generaţia mea a fost o generaţie înşelată într-o proporţie mult mai mare decât altele şi de care regimul a ştiut să se folosească în mod eficient. Este o realitate pe care mă îndoiesc că orice analist de bună credinţă ar putea să o ignore.

Decis să desfid reacţia post-factum a regimului ca urmare a deciziei de a rămâne în Occident în ianuarie 1989 eram conştient de absenţa oricărei alternative de ordin pragmatic. Orice încercare de disidenţă din interiorul ţării, fie ea cât de neînsemnată, ar fi fost pentru un om în poziţia mea so­cio-profesională o sinucidere inu­tilă şi neobservată. De aceea la nivel de conştiinţă decizia asumată de a sa­crifica totul în plan personal prin ră­mâ­nerea în Occident nu trăda sub nici o formă interesele fundamentale ale României, ci doar ale unui regim politic de dictatură aflat în total conflict cu propriul popor şi normele politico-morale ale lumii civilizate.

Câteva circumstanţe politice şi profesionale agravante în evoluţia şi ac­ti­vitatea serviciului de informaţii ex­ter­ne în ultimii ani ai regimului au ac­ce­lerat procesul desprinderii de sistem:
  • Obligarea tuturor ofiţerilor de informaţii externe de a redepune şi semna un nou jurământ militar de loialitate şi credinţă, nu în faţa statului român, ci personal faţă de Nicolae Ceauşescu.
  • Reordonarea priorităţilor activi­tăţii Serviciului de Informaţii Exter­ne în operaţiuni ce intrau în conflict cu interesele de stat şi serveau pe plan internaţional cvasi-exclusiv interesele propagandistice ale familiei Ceau­şescu, dar şi intimidării sau repri­mării opozanţilor regimului aflaţi în afara ţării. Situaţia s-a agravat o dată cu preluarea coordonării profesio­nale a multora dintre aceste opera­ţiuni direct de către Elena Ceauşescu.
  • Totala pasivitate a comenzii Serviciului de Informaţii Externe faţă de izolarea crescândă a României pe plan internaţional în pofida conştientizării faptului că ţara alunecă ireversibil spre un dezastru de proporţii.

De la activităţile de culegere de informaţii cu caracter politic şi chiar furtul de inteligenţă tehnică, până la implicarea în activităţi cu caracter violent-terorist împotriva propriilor conaţionali care trăiau în afara ţării este un drum lung şi inacceptabil moralmente pentru orice om de bună credinţă. Iar în cazul acestora din urmă nu era vorba de persoane incriminate pentru crime de război, ci de oameni ale căror opinii puteau fi judecate cu propriul cap de fiecare cetăţean raportându-le fără mare dificultate la realitatea înconjurătoare. Această situaţie a devenit un test limită esenţial al opţiunii de a fi alături de minciună sau de adevăr, alături de bine sau de rău.

«Exilul nu ni l-am ales, ci ne-a fost dat», spusese, deosebit de inspirat, Gheorghe Zamfir, bardul recunoscut al cântecului românesc. Nimic mai adevărat! Odată pornit pe drumul greu al Golgotei morale, la Viena în ianuarie 1989 am decis să-mi aduc contribuţia modestă alături de mulţi alţii la reînnoirea socio-politică a ţării. O decizie luată cu convingerea celui încredinţat că nu va fi singur nici în exil, dar mai ales acasă, adică în România".
Citeşte mai multe despre:   special,   informaţii,   regimului

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de