Lui Nicu şi Polianei nuntaşi şi martori le-au fost Bobu şi Postelnicu

Nicu împlinise 30 de ani şi încă nu era căsătorit. Era prim-secretar al CC al UTC şi membru important în conducerea partidului. Acceptase aceste funcţii şi, în consecinţă, trebuia să ţină seama şi de alte cerinţe. Printre acestea era şi căsătoria. (...)


GĂSIREA MIRESEI
Mama nu se lăsa şi îi şi găsise mi­reasă. Viitoarea soţie. Dar nu-i zicea nimic încă. Era păstrat totul în mare secret. Nici măcar viitoarea mireasă nu ştia ceva. O găsise mama la Târgo­vişte cu ocazia unei vizite oficiale. Cea pe care pusese ochii se ocupa cu pionierii din judeţ. Din primele verificări rezultau numai aspecte corespunză­toare scopului, înfăţişare agreabilă, tânără, licenţiată, fără încurcături şi cu multă minte. A mutat-o la Bucu­reşti, unde a numit-o direct secretară a CC al UTC, în subordinea lui Nicu. De-abia mai târziu au aflat cei doi ce se urmărea. Fetei i s-a mai asigurat ca­să, maşină şi onoruri.

De acum devine o invitată permanentă a Elenei Ceauşescu, dimineaţa pe la orele 10:00 la câte o cafea, de nu mai ştia fata ce să creadă cu atâta aten­ţie pe capul ei. Era, în fond, o situaţie normală, pentru că Elena Ceauşescu nu putea concepe că exista cineva în ţară care să refuze o eventuală ofertă de căsătorie făcută de fiul ei. (...)


NUNTĂ FĂRĂ LĂUTARI
Când şi în ce împrejurări s-a ajuns la hotărârea ca Nicu şi Poliana să-şi oficializeze căsătoria, nu se cunoaşte. Cert a fost că o asemenea hotărâre s-a luat pe baza accepţiunii lor. (...)

Oficializarea căsătoriei a fost fixată la domiciliul lui Nicu, lângă Biserica Albă. Am fost chemat de şeful Securităţii statului, care m-a pus în temă despre apropiatul eveniment. Scopul urmărit era să întreprind măsurile necesare de protecţie în zonă. Aşteptam să sosească oaspeţi, dar cei din sistemul de protecţie nu primiseră numele lor. Totul era mai mult o în-vă­l­uire într-un secret nejustificat.

A sosit primarul general al Bucu­reştiului, care, prin calitatea lui, trebuia să oficializeze actul căsătoriei. Erau prezenţi Emil Bobu, membru în conducerea partidului, şi Tudor Pos­tel­nicu, ministrul Securităţii, probabil amândoi în calitate de martori. A venit o maşină mică de la sectorul de aprovizionare al partidului cu un ospătar. S-au des­cărcat rapid câteva cutii mici cu pişcoturi şi şampanie.


SOACRA MARE
Ultimul personaj principal care a sosit înainte de începerea oficializării căsătoriei a fost Elena Ceauşescu. Singură, fără soţ. Sobră, cu un uşor zâmbet perceptibil, cu rol de a i se observa buna dispoziţie. Era zâmbetul protocolar învăţat prin diferite recepţii, unde toţi participanţii sunt neîntrecuţi în a-şi arăta asemenea amabilităţi. Iar dacă printre ei se află reprezentanţi importanţi, ca în cazul nostru, neapărat trebuie să se înţeleagă foarte bine că prezenţa sa are semnificaţie de a le face lor, invitaţilor, un hatâr, cu nuanţă mai mult de acceptare. Ce mare lucru să te afli în categoria acceptaţilor de prima doamnă a ţării! (...)


MIRELE
Ginerele, adică Nicu, era ţâfnos, ca mulţi gineri copleşiţi de atâtea probleme determinate de căsătorie. În acest scop, Nicu nu făcuse nimic. Nici nu se interesase dacă vor avea măcar un pahar de şampanie pentru invitaţi. Ca şi în toate celelalte cazuri, ştia el că sunt alţii, plătiţi, ca să gândească şi să organizeze tot ce era necesar.

Primarul, sesizând că Elena Ceauşescu epui­zase zâmbetele, a început oficializarea căsătoriei. Dar nici nu trecuseră câteva zeci de secunde că este întrerupt de Nicu. Îi cere documentul ca să-l semneze. Gest pe care îl face şi Poliana. Gata! Căsătoria s-a terminat. Felicitări, zâmbete determinate mai mult de intervenţia brutală de a opri o desfăşurare a unei activităţi oficiale care pentru cei mai mulţi are rol de unicat în viaţă. Nicu se pare că-şi adusese aminte tocmai acum că nu trebuia să se însoare sau că fusese obligat de familia lui în acest sens.

Despre familia Polianei nu se discuta nimic, pentru că nu avu­sese cineva bunăvoinţa s-o cunoască. Dar parcă supărarea lui Nicu avea mai mult aspectul de a fi sesizată de ceilalţi. Intervenţia făcută de el a fost însoţită de câteva cu­vin­te pe care nu doresc să le reproduc. Auzindu-le, cei prezenţi au fost puşi într-o situaţie din care, pe moment, nu mai ştiau cum să iasă. Numai din gândirea unui fante de cartier, dar cu domici­liul în centru se puteau contura un teribilism şi o grosolănie care erau în dezacord total cu vârsta şi cu certificatele de studii pe care le avea. (...)


MASĂ CU SOCRUL MARE
Puţină şampanie, pişcoturi, urări, din nou zâmbete pocite de situaţia în care se aflau. Nu­mai de aşa ceva nu aveau nevoie cei prezenţi. În câteva minute totul s-a terminat. Ceasul indica ora 13:00, timp în care Nicolae Ceauşescu sosise acasă de la serviciu. Elena Ceauşescu şi-a luat ră­mas-bun de la cei prezenţi şi a plecat grăbită pentru ca soţul ei să nu aştepte. De fapt, nu acesta era principalul motiv. Trebuia eliminat timpul în care cei prezenţi s-ar fi putut angaja la discuţii, inclusiv unele explicaţii suplimentare pe care Nicu le-ar fi putut da ca ur­mare a supărării.

Ceilalţi au salutat şi ei şi au plecat în mare grabă. S-a dus şi ospătarul. Nicu şi Poliana s-au suit în maşină şi au plecat. Tot în grabă, pentru ca Nicolae şi Elena Ceauşescu să nu aştepte la reşedinţa lor. Aici, o masă aranjată, ca de obicei, pentru familia unui preşedinte al unei ţări cu un regim politic comunist. Şi nu fac această men­ţiune dintr-o maliţiozitate, ci de a sublinia o reali­tate. Pentru că toate serviciile erau organizate la cererea familiei preşedintelui şi ele aparţineau statului, iar cheltuielile erau suportate tot de stat. Şi toate acestea se desfăşurau în mod permanent. Acestei mese organizate i s-a mai adăugat ceva care să dea un aspect mai deosebit. Două locuri în plus şi flori mai multe, tort şi ce-o mai fi fost, conform indicaţiilor mamei. Pentru că era o zi mare. (...)

Nici nu ştiu dacă a existat ceva muzică. Pro­babil casete. Mai bine într-o linişte deplină care evidenţia o armonie aparentă pe un fond mes­chin. Se desfăşura un eveniment. Care se nu­meş­te nuntă. Nicolae Ceauşescu nu a avut încredere în această căsătorie. Este o supoziţie. El ştia că această căsătorie, despre care se va afla la toate vârfurile partidului, este actul care reprezintă întărirea statutului de om politic al lui Nicu.


TÂNĂRA FAMILIE
După aproape două ore şi ceva, masa s-a terminat. Toţi erau obosiţi. Dar nu de mâncare, băutură, cântece şi discuţii. (...) Nunta s-a sfârşit. Nicu şi-a luat nevasta şi au plecat acasă la ei. Din acest moment, sentimentele sperate de Poliana nu s-au mai simţit niciodată. S-au despărţit. Fiecare în camera lui. Apoi şi-au văzut de treburile personale. Rudele, colegii şi cunoscuţii auzi­seră că s-a rea­lizat această căsătorie. Ce s-a dorit de unii şi ce a ieşit! Încă din pri­ma zi de căsătorie, fiecare se gândea cum să scape din iadul în care intrase. Nicu îşi vedea de viaţa lui seară de seară cu gaşca şi prie­tenele. (...)

Între timp, Nicu şi-a adus aminte că nu îşi motivase prie­tenilor atitudinea faţă de Poliana. Le-a spus-o, ca să fie foarte clar, că lui nu-i plac pi­cio­arele ei. Că sunt subţiri. Toţi cei care auziseră au rămas pentru moment nemişcaţi. Ăsta da spi­rit de observaţie, pentru că i-a trebuit un timp atât de scurt, numai un an, faţă de alţii care cons­ta­tă după zeci de ani. Aşa că Nicu nu-şi schimba­se criteriul de apreciere a partenerelor. Era perseverent! Dar, cu toată supărarea pe care soarta i-o adusese pe cap, Nicu o lua pe Poliana şi mai mergea în vizită la familia Viorel Păunescu. (...)


LA CAFEA CU "TOVARĂŞA"
Elena Ceauşescu o invita la ea în cabinet, pentru că îşi dădea seama că întreaga situaţie a Polianei i se datora ei. Rostul acestor chemări era de a-i crea speranţă că supărările vor trece şi că totul va fi bine după ce Nicu se va reîntoarce la nişte sentimente pe care, dintr-o raţiune bine gândită, nimeni nu le putea explica şi pe care nu le avusese niciodată. (...) După o aşteptare ne­îngăduit de lungă, prin 1985, mama soacră, influenţată probabil de fiul ei, Nicu, dar şi de situaţia destul de ingrată în care se afla nora sa, Poliana, a hotărât s-o mute în altă locuinţă. Acest fapt n-a schimbat cu nimic atitudinea Elenei Ceauşescu de a o invita în continuare pe Poliana la cabinetul ei, la cafeaua de la ora 10:00.
Col. (r) Adrian Eugen Cristea (adjunctul şefului Direcţiei a V-a, 1979-1989)