Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scandalul cu motanul "Arpagic" al Anei Blandiana a pornit din oportunismul unei femei speriate care, sesizată, la rândul ei, de un subaltern de "sacrilegiul" produs de poetă, a dat fuga la "Poartă" să vândă "poanta" pentru a primi "ţechinii" recunoştinţei. Elena Ceauşescu m-a chemat şi, galbenă la faţă, mi-a citit cu greutate şi cu o frazare aiurea versurile incriminate.
Scandalul cu motanul "Arpagic" al Anei Blandiana a pornit din oportunismul unei femei speriate care, sesizată, la rândul ei, de un subaltern de "sacrilegiul" produs de poetă, a dat fuga la "Poartă" să vândă "poanta" pentru a primi "ţechinii" recunoştinţei. Elena Ceauşescu m-a chemat şi, galbenă la faţă, mi-a citit cu greutate şi cu o frazare aiurea versurile incriminate.
– Ei, ce zici, Curticeanu! Blandiana, pe care eu şi tovarăşul am ajutat-o atât!
Reacţia mea o descumpăneşte pe moment:
– Dar ce vă supără la o poezie destinată copiilor?
– Tu chiar crezi că nu vrea să insinueze nimic?
– Interpretări tendenţioase pot fi date oricărui cuvânt scris, dar, de multe ori, aceste interpretări aparţin mai mult cititorului decât scriitorului, căruia i se face proces de intenţie inutil.
Să nu credeţi cumva că în acele momente grija mea era s-o apăr pe Ana Blandiana; viaţa grea de la Cancelarie, scandalurile care izbucneau aproape zilnic m-au învăţat să nu pun paie pe foc, fie şi numai dintr-un instinct de conservare, pentru că în faţa fulgerelor ce se declanşau din orice motiv jucam mereu rolul de paratrăsnet; pe de altă parte, trebuia, cunoscându-i pe cei doi, să fii şi prost să spui că între "Tovarăşu" şi "Arpagic" poate să existe vreo asemănare.
Cu poezioara sub braţ a dat fuga la Ceauşescu şi, după o masă de taină în doi, a urmat ce a urmat în privinţa Anei Blandiana.
La scurt timp, Gogu Rădulescu, starostele de la Comana, vine la mine cu jalba Anei Blandiana în băţ, adresându-mi rugămintea s-o prezint tovarăşilor.
În jalbă, Blandiana, la fel ca mine, contesta că ar fi intenţionat să facă vreo asemănare între motan şi conducătorul iubit, punând vâlva produsă pe seama unor răuvoitori.
Între mine şi Gogu erau relaţii de simpatie reciprocă, deşi în ce mă priveşte, îi contestam uneori "bunele intenţii" în privinţa unor măsuri luate de Curtea Financiară cam după ureche, sau, mai concret spus, după simpatiile sau antipatiile de moment ori de lungă durtă ale preşedintelui Curţii:
– Nea Gogu, parcă ar fi mai firesc şi mai eficient să încercaţi dumneavoastră!
– Ştii, Silviu, o să zică de ce mă bag într-un sector de activitate pe care nu-l coordonez!
– Şi mie ce-o să-mi zică?
– Tu ai primit o sesizare pe numele lui şi nu poţi s-o cenzurezi!
– Bine, am să spun că mi-aţi adus-o dumneavoastră!
Îşi trage cu greu răsuflarea, dar mă ştie prea bine ca să nu-şi dea seama că glumesc:
– În fond, ai şi tu o obligaţie, că Blandiana este şi ea o ardeleancă de-a ta!
– Bine, fie, cu o singură condiţie: trimiteţi un "piţifelnic" să înregistreze jalba la registratură Cancelariei.
Se uită lung la mine, dă din mână a lehamite şi-mi spune:
– Cancelaria asta face şi dintr-un băiat deştept un biet funcţionar mărunt!
Într-un fel, avea dreptate, dar nu în situaţia dată; am primit memoriul înregistrat şi i l-am prezentat lui Ceauşescu, şi nu ei, într-o zi în care raporturile dintre noi doi erau normale. L-a citit oarecum îngândurat, cu o anume amărăciune chiar, şi mi-a spus cu o voce aproape stinsă: "– Bine, lasă-l aici".
A doua zi, un om de ispravă de la registratura Cancelariei şi, mai apoi, şeful de cabinet al Elenei Ceauşescu, şi unul, şi altul, subalternii mei mi-au spus că, din dispoziţia ei, au verificat dacă eu am primit sau înregistrat memoriul Anei Blandiana. Doamne, ce caracter urât avea şi până unde mergea cu neruşinarea ei iscoditoare!
Silviu Curticeanu, Meditaţii necenzurate, Bucureşti, Editura Historia, 2007
