Meniu de puşcărie: grătar cu cartofi pai şi salată

Cum era la puşcărie în 1989? Vom căuta să aflăm de la cei în măsură să ne lămurească.
Unul dintre ei este dl. Ioan Băla, directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. În ’89 conducea o secţie a penitenciarului, la Oraviţa. "Eram comandantul unei secţii exterioare, ce ţinea de Penitenciarul Timi­şoara, precizează dl. Ioan Băla. Aveam numai condamnaţi definitiv, nu arestaţi. Şi toată lumea mergea la muncă, fără excepţie."

Ce anume făceau? "În primul rând, blocuri de locuinţe pentru localnici. Apoi, obiective pentru exploatarea minieră de uraniu, care avea între 12 şi 16 mii de angajaţi. Cei care doreau, erau apţi de muncă mergeau şi lucrau în exploatarea de uraniu. Numai vo­luntari, desigur. Nu exista nici o re­gulă trecută în regulamentele noastre care să poată fi aplicată acestei situaţii. Pur şi simplu, acolo nu func­ţionau nor­mele sistemului penitenciar. Acolo am aflat că tot ce am învă­ţat la şcoală e prost şi viaţa îţi ţine loc de instruire teoretică.

Acolo şi încă într-un moment mi-am dat seama că nu se aplică re­gulile... la Revoluţie (râde. Râd şi eu. Că am realizat atunci abia: şi pentru mine regulile încetaseră să funcţio­neze, la Revoluţie). Secţia a fost desfiinţată imediat după Revoluţie, atunci când am fost însărcinat să mă ocup de toţi cei arestaţi, depuşi la Popa Şapcă. Descurcă-te drace... la marea mea experienţă de viaţă, aveam 20 şi câţiva ani, cu o mie de arestaţi pe cap, cu copii, neveste, doctori, avocaţi şi procurori. De unde să încep cu ei? Îi chemam pe rând, po­vesteau, plân­geau, râdeau, mai plân­geau un pic, după care: vă mulţumesc că m-aţi ascultat. Am ascultat aşadar o mie de poveşti, o mie de probleme, am cu­noscut o grămadă de oameni de calibre diferite, oameni de mare caracter sau lichele în toată plenitudinea lor, de la mulţi am învăţat lucruri care mi-au folosit.

Aşa v-aţi întors din sălbăticie în lumea civilizată – îi comentez eu amin­tirile. "Da, că la Oraviţa am deve­nit miner de onoare... Primeam două sporuri: unul pentru că unitatea era izolată, celălalt pentru munca în condiţii dificile, radiaţii, mă rog. Dar dacă sunt două sporuri, încasam propriu-zis unul singur, că aşa spunea regulamentul, îl încasezi pe cel mai mare. Unul era de 2,5, celălalt 3. Cam 0,5 era diferenţa. Păi atunci, fix de 0,5 ori o să intru şi eu în mină, că eram cam speriat de zvonurile legate de efectele radiaţiilor." Adică era pe bune? Luminau deţinuţii la ieşirea din şut ca licuricii?! "Ei, asta nu... O să râdeţi, dar condiţiile de detenţie erau unice în România. În primul rând, pentru că spaţiul nu era al sistemului penitenciar, ci al Ministerului de In­terne: Intreprinderea de Metale Rare. Aveam materiale din belşug, aveam oameni de cea mai bună calitate, şi atunci spiritul meu înnăscut de gos­podar ardelean şi-a găsit împlini­rea. Aveam acces la oameni care ştiau să ridice o casă de la temelie la detaliu. De comun acord cu directorul gene­ral al exploatării miniere, ei erau pon­taţi la mină, dar munceau la noi. Pentru patru, cinci cife de ciment era suficient să dai un telefon. Iar noi lucram şi îmbunătăţeam con­diţiile de lucru şi detenţie. Uite un exemplu. Zona nu avea apă potabilă, primeai două ore pe zi. Una dimi­nea­ţa, una seara. Aveam un maistru energetician, condamnat 22 de ani pentru omor, care mi-a amplasat în podul clădirii ad­ministrative o cisternă de 10.000 de litri, am urcat-o cu o ma­cara, apoi a instalat un sistem cu pompe care urca apa în ora aia cât curgea prin reţea. Când se umplea cisterna din pod, un avertizor de nivel acţiona o sonerie şi atunci deţinutul de serviciu la bu­cătărie închidea un robinet. Şi noi aveam apă toată ziua, iar oraşul, două ore pe zi. Ei bine, şi într-o zi, cum o uitat să închidă pe­semne robinetul, ne trezim peste noi cu primarul şi viceprimarul: în oraşul însetat curgea apă pe stradă din podul puşcăriei, re­zervorul încărcat-ochi o deversa în stradă printr-o ţeavă de supraplin."

Ce mai făcea diferenţa între Oraviţa şi restul puşcăriilor? "Mâncarea, răs­punde dl Băla. În restul penitenciarelor, mămăliga era de bon ton, varza era la ordinea zilei, jumările erau de­licatese. La noi, la Oraviţa, era ca la Capşa. Mâncarea se făcea la mină, cu produse destinate minerilor, calculate la calorii şi la tot ce trebuie pentru condiţiile acelea de muncă. Ne-o tri­miteau gătită şi noi doar o încăl­zeam." Room-service!?... "Nu exista un meniu similar în puşcăriile din România, să mănânce deţinutul gră­tar cu cartofi pai şi cu salată şi chif­teluţe în sos marinat." Cum s-ar zice, nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă! "Da, să ştiţi că era foarte importantă munca pentru deţinut înainte, şi cred că e la fel de importantă şi azi, deşi muncesc mult mai puţin. Şi e păcat şi trebuie schimbat acest lucru. Munca în penitenciar are, desigur, justificări de ordin econo­mic, dar nu numai: ea contribuie la să­nătatea fizică şi psihică a deţinutului."

Şi în timpul liber? Ora de telejurnal? Aveaţi antena pe sârbi? Cu ce se distrau deţinuţii? "Sforăiau, rupţi de oboseală, îşi aminteşte fostul comandant de la Oraviţa. Dar unii făceau şi artă, deşi e greu de crezut. Îmi amin­tesc că am avut un băieţel extraordinar. Fost student la Academia de Ma­rină, Spânu Eduard, în timpul cursurilor şi-a ales ca model un das­căl. Se întâmplă fiecăruia, nu-i aşa, să-şi aleagă un magistru. Dar dascălul ăsta reuşise să-i insufle lui Eduard şi încă unui coleg o poveste de familie în care profesorul era victimă. Adică, profesorul se zbătea în sărăcie, cu ne­vasta bolnavă, cu trei copii pe cap, însă avea o mătuşă. Hapsână, zgârcită şi putred de bogată. Stătea într-un viloi, avea aur, cocoşei, dar refuza să întindă o mână de ajutor nepoţilor ei. I-a bombardat proful în aşa hal pe tineri, că le-a stârnit o ură teribilă, şi ei au ho­tărât să comită o acţiune de pedepsire a zgripţuroaicei. Au furat de pe farmacia vasului cloroform, au năvălit noaptea peste cotoroanţă, au adormit-o şi s-au pus pe percheziţie. I-au spart sobele unde trebuia să găsească oalele cu aur, aiurea, au găsit nişte sume derizorii, câţiva bani în sertar, casetofonul... şi uite-aşa au ajuns să fie condamnaţi pentru tâlhărie. Şi ei, dar şi cel care îi zăpăcise, autorul moral, profesorul. Şi unul dintre băieţii ăştia, Eduard, era tare talentat la pictură. I-a adus mamă-sa pensule, ulei... Picta flăcăul peisaje marine, vase în furtună... Pasiunea lui dintâi."

Aşa a fost la Oraviţa, dar în celelalte puşcării? Dl Băla nu prea ştie. Să nu fi fost nici schimburi de experienţă? "Ne ponimaiu, se  amuză interlocutorul de întrebare. Unde crezi că ne aflam? Nici un ofiţer de penitenciar nu ştia cum era în celelalte. Ştia doar cum e la el. Aşa că până la Revoluţie am ştiut doar cum e la Timişoara şi la Oraviţa. Iar la Oraviţa situaţia era oarecum specială, pentru că lunar "beneficiam" de vizita adjunctului ministrului de Interne, care se ocupa de "metale rare". Un ge­neral care venea periodic, prin surprindere, să inspecteze. Era un tip foarte curios generalul. Voia să afle absolut totul. O adevărată calitate pentru un şef. A venit inclusiv la punctele de lucru de pe munte. A intrat peste tot, să vadă cum muncesc, unde stau deţinuţii. I s-a părut cam strictă paza acolo în pădure.
– Câţi ani aveţi, tovarăşe Locotenent?
– 26, domnul ministru.
– Câââţi?, eşti jignitor de tânăr. Cine sunt puşcăriaşii dumitale, ce e cu atâţia câini lupi şi mitraliere în foişoare?
– Păi nici unul n-are sub zece ani. Şi printre ei sunt subofiţeri şi ofiţeri de miliţie şi securitate condamnaţi, dacă vreţi să ştiţi. (Erau unii cu o filieră de trafic de paşapoarte, de la şeful serviciului până la ultimul agent, toţi erau la mine în cantonament, plus câţiva vameşi, şi o grămadă de autori de omoruri...) Şi de-aici până la graniţă sunt opt kilometri în linie dreaptă!
– Lasă-i aşa, că ai procedat foarte bine. A plecat în mare pripă.

Pentru general conta pesemne planul la minereu de uraniu... Desi­gur, pentru toată lumea conta. Mai ales pentru conducerea minei. Până mi-am reglat eu relaţia cu directorul minei a fost un pic mai complicat. Că avea un principiu al dracu’, până m-am prins: una, două mă pâra la Bucureşti, la general. Iar la general cine pâra primul ăla avea dreptate. Asta până m-am prins şi am început să i-o iau înainte. Şi când refuza să-mi pună la dispoziţie ce îmi trebuia, o maşină sau produse pentru penitenciar, îi opream deţinuţii de la lucru. Şi producţia stagna, desigur. O să te raportez la tovarăşul comandant! Foarte bine, eu deja i-am spus. O să te spun la Bucureşti! Şi acolo am raportat deja! Se umfla, dădea ochii peste cap, în final ceda. A doua zi: spune, dom’le, ce vrei... Păi, v-am spus de ieri. Da’ îmi dai oameni la muncă! Desi­gur, cum ajung materialele în unitate vi-i trimit. Şi, cum ziceam, din ’90 s-a desfiinţat secţia. Nici mina n-a mai dus-o mult..."