x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mentorii şi cârjele

0
Autor: Lavinia Betea 08 Ian 2009 - 00:00

Nici unul din cercul puterii ori din apropierea lui nu ştie cum încolţise în capul Lenuţei ideea carierei de cercetătoare. Nebăgată prea tare în seamă de fostele ilegaliste, îşi luase şi ea un serviciu. Nu muncitoare, ci laborantă (1944-1957). În anii marcaţi simplu "laborantă" în fişa de cadre şi statele de plată, absolvise şi Facultatea de Chimie Industrială a Institutului Politehnic din Bucureşti.



O licenţiată  excepţiona­lă: fără alte studii decât clasele primare, fără colegi de an ori comisii de exa­minare! Reiese din amintirile unor cunoscuţi ai soţilor Ceauşescu că de studii se-apucaseră  amândoi deodată. "Studenţii" nu mergeau la cursuri, ci îşi primeau profesorii acasă. Să le ţină prelegeri ori să le dea note, martorii aceia n-au fost în stare să povestească. Ei văzuseră caiete şi cărţi de şcolari ordonaţi, învelite-n hârtie albastră. Şi-i serviseră pe profesori cu suc şi cafele.

"Încheierea" studiilor a coincis cu promovarea absolventei potrivit diplomei. Laboranta a fost încadrată pe loc cercetător (1957) la Institutul de Cercetări Chimice din Bucureşti (ICECHIM). Cu ce se îndeletnicea zilnic acolo n-au rămas urme. Trebuie să fi avut însă tratament deosebit. Căci soţul cercetătoarei era secretar al CC al PMR, pu­ternic responsabil cu agricultura, cadrele, UTM-ul şi armata!

După patru ani de salarizare în cercetare, numele Elenei Ceauşescu apare prima dată într-o lucrare. În 1961, Revista de chimie publică articolul "Polimerizarea stereospeci­fică a izoprenului cu trietilaluminiu şi tetracolurură de titan" – semnat "O. Solomon, E. Ceauşescu, S. Bittman, B. Hlevca, I. Florescu, E. Mihăilescu şi I. Ciută". Un articol de trei pagini, a cărui cuprinzătoare biografie (sovietică!) indică o traducere-sinteză făcută de nişte cunoscători ai limbii ruse. Mai târziu, articolul va fi înregistrat în palmaresul Elenei Ceauşescu ca primă publicaţie: ea e "coordonator" fără alţi nominalizaţi.

Şi trec iarăşi ani de tăcere "ştiinţifică"! Până o regăsim în plenitudinea "savantului de renume": director al ICECHIM (din 1964 şi până la moarte); două doctorate (girate de Institutul de Chimie Macromoleculară din Iaşi şi Institutul Politehnic Bucureşti); coordonatoare de tratate publicate de Academia României ş.c.l.  După 1968, soţii Ceauşescu sar împreună treptele carierelor ştiinţifice şi politice: fiecare funcţie nouă a soţului atrage "recunoaşterea" soţiei: titluri, traduceri şi distincţii primeşte "savanta" la fiece vizită – de partid şi de stat – peste hotare. Concomitent, probabil, îşi stilizaseră amândoi şi numele de botez: Ni­culaie va fi Nicolae, iar Lenuţa se scrie Elena.

Cum activitatea politică prevala ştiinţei, profesionişti reali şi-au asumat "sarcini" în redactarea lucrărilor şi procurarea titlurilor ei. Au fost, la rându-le, bine plătiţi. Câţiva au marcat revelator biogra­fia "savantei".

Primul a fost Mihail Florescu. Pe numele adevărat Ioan Iacobi, Florescu absolvise chimia la Universitatea din Bucureşti. Militant comunist din primul an de studenţie (1930), fusese în vremea războiului voluntar în "brigăzile roşii" din Spania, deţinut într-un lagăr nazist din Franţa, membru al Rezistenţei franceze. După asemenea episoade, a revenit în România bogat în capitalul relaţiilor din mişcarea comunistă internaţională. A fost şi el – ca Gaston Marin şi Valter Roman – folosit de Gheorghiu-Dej şi mai apoi de Ceauşescu în acţiunile de lobby politic, intermediere şi facilitare de întâlniri şi afaceri mai mult sau mai puţin publice. Din 1951 şi până în 1980, Mihail Florescu a coordonat instituţiile de cercetare şi producţie de resortul industriei chimice în România. Din 1980 (şi încă o săptămână după execuţia Elenei Ceauşescu), Florescu a fost vicepreşedinte al Consiliului Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie patronat de "savantă".                                            

Alt Pygmalion al cultului şi pu­te­rii Elenei fusese Emil Bodnăraş. Mărturiile foştilor apropiaţi ai lui Ceauşescu îl indică pe "misoginul Bodnăraş" ca autor al propunerii "cooptării" ei în CC al PCR (1972), trambulina ce-a propulsat în rolul "cabinetului 2". Companionii lui Ceauşescu s-au întrebat de ce. Necunoscând culisele deceniului cinci, n-aveau cum bănui că Bodnăraş fusese încă mai vulnerabil, în "reabilitările" din '68, decât hulitul ministru de Interne Drăghici. Descoperirea "valorii" nevestei lui Ceauşescu i-a ajutat supravieţuirea în lumea puterii. Iar Elenei, prilejul aplicării lo­zincii de epocă "ştiinţa – forţă nemijlocită de producţie". "Nu avem bani, e plină ţara de inventatori, muncitorul român este risipitor şi-i place să ardă gazul de pomană" – erau consideraţiile "ştiinţifice", reiterate de Silviu Curticeanu, prin care "numărul 2" stopa orice investiţie şi import de tehnologie.

Coautor în prestigiul mondial i-a fost I.M. Pacepa (absolvent al aceleiaşi facultăţi de chimie din Bucureşti!) O recunoaşte, de altfel, el însuşi în "Orizonturi roşii". Descriindu-i biroul de director al ICECHIM, tapetat cu diplome, certificate şi medalii, fostul director al DIE afirmă: "Majoritatea dintre ele îmi erau cunoscute, deoarece în ultimii zece ani DIE fusese adânc implicat în obţinerea lor din străinătate pentru ea. Elena colecţionează cu lăcomie toate diplomele ştiinţifice cu putinţă, de la titluri onorifice până la calitatea de membru în societăţi ştiinţifice străine".

Într-adevăr, titlurile de glorie ale omagiatei din 7 ianuarie 1989, reproduse după documentul elaborat de Cancelaria CC al PCR, corespund  asumării lui Pacepa: "Membru activ al Academiei de ştiinţe din New York (SUA, 1973), Membru Corespondent al Academiei din Atena (Grecia, 1976), Membru Asociat al Institutului Egiptului (Cairo, 1977), Membru (Fellow) al Institutului Regal de Chimie din Regatul Unit (Londra, 1978 (...), titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Buenos Aires (Argentina, 1974), Doctor Honoris Causa al Universităţii Naţionale din Sud, Bahia Blanca (Argentina, 1974), Doctor Honoris Causa al Universităţii Feminine a Filipinelor (Manila, 1975), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Yucatao (Mexic, 1976), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Teheran (Iran, 1975). Este membru de Onoare al Societăţii Internaţionale de Chimie Industrială (Paris, 1970), Membru de Onoare al Institutului American al Chimiştilor (Washington, 1973), Membru de Onoare al Colegiului Chimiştilor şi Inginerilor Chimişti din Costa Rica (San Jose, 1973), Membru de Onoare al Consiliului Universităţii Centrale din Ecuador (Quito, 1973), Membru de Onoare al Societăţii de ştiinţa Polimerilor din Japonia (Tokyo, 1975), Membru de Onoare al So­cietăţii de Chimie din Mexic (Mexico, 1975), Membru de Onoare al Academiei de Arte şi Ştiinţe din Ghana (Accra, 1977), Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Statului Illinois (SUA, 1978). Este Profesor Onorific al Universităţii Naţionale de Inginerie din Lima (Peru, 1973), Profesor Onorific al Politehnicii Londrei Centrale (Londra, 1978)."               

Ultima ei cârjă a fost academicianul Ion Ursu. Fizician şi geolog, în perioada "deschiderii" reuşise deopotrivă specializări în SUA, Anglia, Elveţia şi "universitatea politică" din Bucureşti. Cum ni se-arată şi din agenda "cabinetului 2", Ursu fusese printre cei mai asidui vizitatori în 1989. "Mâna dreaptă a Tovarăşei" – ca prim-vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru ştiinţă şi Tehnologie (1980-1989) şi membru în CPEx (1974-1989) –, e descris de foşti camarazi ca prototip al duplicităţii. La începutul lui ’89 se bucura de încrederea Elenei Ceauşescu. Reuşise să obţină o nesperată atenţie din partea Academiei Ruse pentru "opera" ei.

După execuţia "patroanei" s-a vorbit că Ursu a ieşit din închisoare prin intervenţia aca­demicienilor moscoviţi. Spre deosebire de ceilalţi membri ai CPEx, a scăpat şi de condamnare. Fusese "spionul americanilor", au comentat unii. "Cârtiţa sovieticilor din CPEx" – i-au zis lui Ursu, tot pe-atunci, alţii.  
Citeşte mai multe despre:   special,   universitatii,   ceausescu,   onoare,   membru,   honoris causa,   doctor honoris,   membru onoare,   causa universităţii

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de