Metamorfoză: Un grănicer s-a preschimbat în "frontierist"

Frontiera României socialiste, zidul aproape etanş al unei puşcării mari cât toată ţara. O puşcărie din care orice tentativă de evadare se putea transforma, în orice moment, într-o aventură mortală. Era locul unde grănicerii, trimişi să păzească "fâşia", s-au comportat adeseori ca nişte ucigaşi de drept comun. Uneori au şi fost pedepsiţi. Dar, de cele mai multe ori, nu.

Printre toţi aceştia a existat şi o excepţie de-a dreptul spectaculoasă: în primăvara anului 1989, un grănicer s-a preschimbat în "frontierist" şi a încercat să fugă din "raiul comunist" autohton. N-a avut noroc: a fost prins şi condamnat la ani grei de puşcărie.

Neaşteptata metamorfoză a gră­nicerului s-a petrecut în noaptea de 17/18 mai 1989. Atunci, în jurul orei 22:00, soldaţii Ferdinand Iancu şi Marin Comăniciu, de la UM 02882, au fost trimişi pe frontieră, în misiune de pa­trulare. Ambii erau înarmaţi pâ­nă-n dinţi: pistoale-mitralieră cu câte 60 de cartuşe de război fiecare. Plus un dispozitiv de observare pe timp de noapte (AONP), de fapt un binoclu cu infraroşii, care intrase de puţin timp în dotarea armatei noastre.

Deşi erau egali în grad, adică soldaţi simpli, superiorii hotărâseră că Iancu, "vete­ran" în ciclul doi de instruire, este şeful lui Comăniciu. Situaţie care s-a dovedit a avea o mare importanţă în derularea ulterioară a evenimentelor. Şi asta pentru că, abia ajunşi în post, "boss"-ul Iancu s-a culcat şi a adormit buştean. Urma să fie trezit de Comă­ni­ciu abia spre miezul nopţii, când prin zonă trebuia să treacă o patrulă de control. Patrulă care a şi venit, i-a văzut pe amândoi stând de strajă, cu ochii beliţi ţintă spre fruntariile ţării şi a plecat mai departe, să verifice şi celelalte posturi.

Dar pe Iancu părea să-l fi înţepat musca Ţeţe: s-a culcat şi, instantaneu, a adormit din nou. Ce o fi fost în mintea lui Comăniciu? Să fi clocit de mult timp ideea de a fugi din ţară? Ori a fost o decizie de moment, luată doar pentru că l-o fi scos din sărite colegul care dormea ca un ne­simţit, lăsându-l pe el să apere ţă­ri­şoa­ra? N-o să ştim niciodată, pentru că nici procurorii militari care au an­chetat acest caz excepţional n-au în­cercat să afle. Pe ei i-au interesat doar faptele.

Fapte consemnate în paginile unui dosar penal care s-a şi judecat în regim de urgenţă. Iar "scenariul", descâlcit rapid, n-a fost deosebit de complicat. La scurt timp după ce Iancu a început să tragă iarăşi la aghioase, Comăniciu i-a luat arma, cu tot cu muniţie, şi a pornit domol către graniţa cu Ungaria. Dar, odată ajuns pe fâşia arată, a aruncat cât colo calabalâcul ciordit de la colegul său şi a pornit mai departe, având asupra lui doar armamentul propriu. După care, exact cum învăţase la tactica de in­fanterie, a pornit, târâş pe coate şi ge­nun­chi, spre ţara "vecină şi pretină". Pro­ba­bil că şi ungurii aveau şi ei niscaiva grăniceri loviţi de boala somnului, pentru că românul a trecut prin­tre ei ca prin brânză, fără să fi fost observat de cineva.
PANICĂ LA FRONTIERĂ
În jurul orei 3:00 dimineaţa, Iancu s-a trezit singur cuc, fără coleg, dar şi fără armamentul din dotare. Dispe­rat, a început să-l caute în stânga şi-n dreapta şi, negăsindu-l pe nicăieri, a trebuit să-şi anunţe şefii de la pichet. Nenorocire mare, un eveniment grav, pentru care toţi aveau să fie luaţi în tărbacă. În scurt timp, la faţa locului au sosit  comandantul unităţii şi se­cretarul de partid. Au venit rapid, dar s-au grăbit degeaba. Comăniciu dis­pă­­ruse fără urmă. Şi nu a mai rea­părut decât la 17 iulie 1989, când s-a întors priponit în cătuşe, după ce grănicerii din Ce­hoslovacia l-au predat auto­ri­tăţilor româneşti.

Cum o fi reuşit să traverseze Ungaria aşa cum plecase de acasă, înarmat cu un AKM şi îm­bră­cat în uniforma Armatei Române? Sunt întrebări la care nici un pro­curor nu s-a obosit să răs­pundă. Ancheta a scos însă la iveală un fapt cu totul surprinzător. Iancu, gră­nicerul lovit de boala somnului, era, de fapt, un soi de erou al Trupelor de Grăniceri. În ca­racterizarea sa de serviciu se men­ţionează: "Dând do­vadă de vigilenţă, a reuşit să reţină 28 de infractori, iar prin fâşia lui de responsabilitate nu a reuşit să treacă nici un infractor. De asemenea, dând dovadă de cinste şi corectitudine, a refuzat suma de 5.000 de lei şi trei verighete din aur, care i-au fost ofe­rite de câteva persoane, bunuri în schimbul cărora el ar fi urmat să le fa­vo­rizeze trecerea frauduloasă a fron­tierei. Motiv pentru care a fost citat în Ordinul de zi al Trupelor de Gră­niceri".

Un trecut de-a dreptul glorios, care nu l-a scutit însă de acuzaţia de "călcare de consemn". Faptă gravă, care, la sfârşitul procesului, i-a adus con­damnarea la patru ani de puşc­ă­rie. În schimb, Comăniciu, abia revenit în ţară, s-a trezit pus în faţa unui întreg pomelnic de acuzaţii, care mai de care mai gravă: de la "călcarea de consemn" şi "furt calificat" până la "trecerea frauduloasă a frontierei" şi "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor". Ba chiar şi cea de "contrabandă".

Detaliind gravitatea faptelor comise de grănicerul transfug, anche­ta­torii au menţionat în mod special: "Perturbarea gravă a pazei şi apărării frontierei de stat prin breşa creată în dispozitivul de luptă ca urmare a dizolvării unui element de serviciu. Dar şi lipsirea celuilalt militar de ins­trumentele indispen­sabile înde­plinirii misiunii, adică arma şi binoclul cu infraroşii". De parcă Iancu ar fi dormit mai liniştit în post dacă avea cu el puşcociul şi AONP-ul.

Privită din punct de vedere strict contabil, "evadarea" grănicerului ar fi putut aduce statului român o pagubă de peste 100.000 de lei, sumă care pentru acele vremuri era încă o adevărată avere. Binoclul costa exact 98.888,50 lei, iar AKM-ul încă 3.304,70 lei. Este drept că, atunci când l-au predat, grănicerii l-au trimis în ţară cu tot cu cele două obiecte pe care le luase cu el. Astfel că instanţa militară nu l-a mai obligat să le plătească şi pe acelea.

Până la capăt, Comăniciu a primit mai multe pedepse, pentru fiecare dintre acuzaţii: cinci ani pentru "călcarea de consemn", şapte ani pentru "dezertare", doi ani pentru "furt calificat" şi doar trei ani pentru "trecerea frau­duloasă a frontierei". Dar grosul pe­depsei l-au constituit cei şapte ani pentru "nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor" şi alţi şapte ani pentru "contrabandă". Conform legii, a avut de executat pedeapsa cea mai mare, adică şapte ani. Plus un spor de trei ani, datorat circumstanţelor agravante. Deci, în total, zece ani de puşcărie. La care s-a adăugat şi obligaţia de a plăti 67,98 bani, preţul a 30 de cartuşe pe care le-a rătăcit cumva în timpul călătoriei sale prin Ungaria, până la graniţa cu Cehoslovacia.