x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Miliţia, inima de foc a poporului care bate pentru Partid

Miliţia, inima de foc a poporului care bate pentru Partid

de Vasile Surcel    |    02 Feb 2009   •   00:00

Propaganda oficială se zbătea, acum două decenii, să ne convingă că Miliţia este un organ al puterii de stat al cărui unic ţel în viaţă este să ne apere pe noi toţi, adică poporul mun­citor aflat pe drumul ireversibil al făuririi societăţii socialiste multila­teral dezvoltate. Sau "multilateral demolate" cum se şoptea pe la colţuri.



De cine să ne apere? Păi, de duşmani, bineînţeles. Pe ascuns şi doar printre prietenii de încredere se mai spunea însă şi că "Miliţia este inima de foc a poporului care bate, bate cu spor pentru Partid". De fapt, oricât de reală ar fi fost această butadă, ea reflecta doar un adevăr parţial. Existau foarte mulţi miliţieni care nu-i băteau pe amărâţii de civili pentru că aşa le-ar fi ordonat şefii. Nu! Băteau pentru că atâta îi ducea pe ei mintea. Şi nu erau puţini. Ei erau cei despre care se spunea că au pe creier o singură circumvoluţiune. Care şi aceea era, de fapt, doar urma bătătorită rămasă de pe urma caschetei. Uneori, asemenea fiare ajungeau să facă şi moarte de om. Situaţie limită în urma căreia "organul" era trimis pe mâna justiţiei militare. În astfel de cazuri cercetarea penală şi procesul se derulau "la secret", iar noi nu aflam aproape niciodată că un miliţian ucigaş a fost condamnat la ani grei de puşcărie.

Pe la începutul lunii februarie 1989, pe masa judecătorilor de la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a ajuns un dosar cumplit. Era dosarul penal în care sergentul major Marius R. de la Miliţia Transporturi Feroviare (TF) Piatra Olt era acuzat de comiterea unei crime odioase. Alături de el şi cu nimic mai prejos erau deferiţi justi­ţiei şi fruntaşul Petrişor P. şi soldatul Ştefan N., doi militari în termen, care mai aveau doar câteva luni până să se lase la vatră. Omorul a fost comis în noaptea de 11/12 octombrie 1988, când în staţia CFR Piatra Olt s-au petrecut nişte scene halucinante, desprinse parcă dintr-un film horror.

Seara de 11 octombrie 1988 părea a fi una obişnuită şi nimic nu prevestea drama ce urma să aibă loc. O seară răcoroasă în care cu ce se putea ocupa un miliţian căruia îi venise rândul să facă de serviciu în incinta gării? Păi mai întâi şi mai întâi, să se încălzească cu nişte "tărie" de la bufet. Ceea ce sg. maj. Marius R. a şi făcut. Că doar de, era ditamai ajutorul de şef de post. Apoi, s-a proţăpit în Biroul de Informaţii, unde a căzut pe capul func­ţio­narei Jeni, căreia, băiat subţire, subofiţerul i-a tot povestit de una, de alta, până spre ceasurile 11 din noapte.

Cam pe la acea oră, când conversaţia începuse deja să lâncezească, doi călători l-au anunţat pe miliţian că un prăpă­dit de civil a încercat să le fure bagaje­le de pe peron. Ambii reclamanţi i l-au arătat pe presupusul hoţ. Era Marian Bojin, un bătrânel sfrijit care nu părea a fi de prin partea locului. Şi care, spre ghinionul său, nu avea actele la el. Ba mai mult decât atât, nici nu a fost în stare să explice clar ce căuta la ora aceea pe peronul gării. Motive suficiente care i-au oferit miliţianului ocazia de a se mai fuduli un pic în faţa femeii de la Biroul de Informaţii şi să-i arate ce personaj important este el pe lumea asta. De faţă cu ea a pornit "an­che­tarea" hoţului.

A pornit simplu, cu un pumn în stomac, urmat rapid de câteva croşeuri în ficat. Sau, după cum se spunea pe atunci, i-a aranjat "pa­teul". Şi pentru că bătrânul părea să nu-şi amintească nimic despre acele bagaje, miliţianul l-a pus să se dea singur cu capul de pereţi, aşa... ca să-i revină amintirile. Şi pentru că omul părea să nu trateze cu seriozitate această metodă de reîmprospătare a memoriei, tablagiul Marius şi-a adus aminte că are şi un baston de cauciuc în dotare. Pe care a început să-l folo­sească cu toată îndemânarea de care era în stare. Şi astfel, l-a ţinut pe bătrân în pumni şi pulane până spre miezul nopţii. Când probabil că a obosit. Ori poate că s-a plictisit; deşi abia se mai ţinea pe picioare, Bojin n-a recunoscut, cu nici un chip, că ar fi avut de gând să fure bagajele. Ori poate că nici nu mai ştia ce se întâmplă cu el şi pe ce lume se află. Fix la ora 24, miliţianul a telefonat la postul TF şi i-a ordonat fruntaşului Petrişor P. să vină urgent la Biroul de Informaţii. Subaltern disciplinat, fruntaşul a răspuns rapid la chemarea şefului. Iar când a ajuns în gară, miliţianul i-a spus să-l ducă pe om la sediul postului. În plus, i-a dat ordine clare privitor la ceea ce are de făcut: "Dă-i ce au luat turcii la Plevna. Cum ce? Bătaie! Că, în ceea ce mă priveşte, eu i-am dat omorul". Şi aşa, de despărţire, i-a mai dat bătrânului un pumn în rinichi.

Având în faţa ochilor exemplul şefului, fruntaşul a continuat "an­cheta" după cum l-a dus şi pe el min­tea: pe drumul spre sediul postului de miliţie TF a dezlănţuit asupra bătrâ­nului o ploaie de lovituri cu pumnii şi picioarele. Bineînţeles că fruntaşul nu s-a lăsat intimidat de faptul că de faţă era şi unul dintre cei care reclamaseră tentativa de furt. Soarta lui Marian Bojin avea să fie pecetluită însă defi­nitiv în momentul în care au ajuns la post.

Fruntaşul Petrişor avea deja "la bord" nişte alcool. La fel ca şi colegul său, sold. Ştefan N., pe care l-a implicat în torturarea bătrânului. Rămaşi de capul lor, cei doi militari în termen au decis că ar fi cazul să continue "an­cheta" începută de şeful lor, subofi­ţe­rul. Pentru început, l-au pus pe omul care abia se mai ţinea pe picioare să întindă palmele, peste care l-au lovit cu bastoanele de cauciuc. Iar când omul n-a mai reuşit să stea în pi­cioa­re au început să-l lovească cu centurile. Prevăzute cu paftale metalice, centurile militare puteau fi, la nevoie, nişte arme redutabile care făceau pră­păd şi sfâşiau carnea de pe cel lovit. Asta s-a întâmplat şi cu Bojin. Iar în momentul în care omul s-a prăbuşit pe podele, fruntaşul l-a călcat cu bo­can­cii pe piept şi pe abdomen. Şi nu s-a oprit decât în momentul în care a băgat de seamă că bătrânul nu mai mişcă deloc.

Abia atunci l-a sunat pe şeful lor, subofiţerul Marius, pe care l-au che­mat la postul de miliţie. Acesta a ajuns acolo în jurul orei unu noaptea, când Bojin, om fără de noroc, intrase deja în comă. Deosebit de gravă, situaţia nu prea i-a impresionat însă pe cei doi militari în termen şi cu atât mai puţin pe subofiţer. Singura lor grijă a fost să scape cumva de corpul inert al celui pe care îl "anchetaseră". Iar primul gând care le-a trecut prin cap a fost să-l ducă cât mai departe de postul de miliţie. L-au luat pe braţe şi l-au transportat undeva în spatele gării, cam la 150 de metri distanţă. Acolo l-au aşezat pe pământ cu spatele rezemat de un gard de beton. Apoi, mili­ţianul a telefonat la dispensarul gării, unde a anunţat că, în timp ce-şi făcea rondul regulamentar, a găsit o persoană care părea a fi în comă. Asistenta a venit urgent la faţa locului, dar tot ceea ce a mai putut face a fost să constate că omul nu mai avea nevoie de nici un fel de îngrijiri medicale: era mort de-a binelea.

Ancheta propriu-zisă a fost declan­şată a doua zi. Victima a fost identificată abia la 15 octombrie, când s-a aflat că era un pensionar de 63 de ani, venit tocmai din Braşov. Iar autopsia demonstra că moartea sa a fost violentă, cauzată de "un şoc mixt, traumatic şi hemora­gic". Concret, omul avea sternul fracturat şi câteva coaste făcute ţăndări. În plus, avea un lob pulmonar rupt, iar ficatul şi rinichii erau ferfeniţă.

Cu toate că existau foarte mulţi mar­tori care-l acuzau, miliţianul l-a luat pe "nu" în braţe. Nu l-a lovit pe Bo­jin. Nu ştia cum a ajuns acesta în comă. Nu l-a dus în spatele staţiei CFR. Abia către sfârşitul cercetării penale a început să-şi asume o parte din fapte. A recunoscut că l-a lovit, dar n-a vrut să-l omoare, ci doar să-i "aplice o co­rec­ţie". L-a scos din postul de poliţie, dar l-a dus afară doar ca să "i se asi­gure mai lesne un prim-ajutor prin che­ma­rea Salvării". La rândul lor, cei doi mili­tari în termen au recunoscut şi ei, până la urmă, că l-au bătut pe bătrân timp de aproape o oră, dar asta din cauză că omul n-ar mai fi vrut să spele pardoseala postului de miliţie.

Trebuie să recunoaştem că, în acest caz, justiţia militară s-a mişcat deo­se­bit de rapid şi a făcut tot posibilul să respecte principiul "celerităţii". Adică exact acel principiu pe care justiţia actuală, cu anchetele şi procesele ei întinse pe ani şi decenii, nu mai este în stare să-l îndeplinească. Atunci, în 1989, cercetarea penală şi procesul au durat, în total, doar câteva luni.

În sentinţa pronunţată de judecătorii militari se menţionează că "la indivi­dualizarea pedepselor se vor avea în vedere atât pericolul social al faptei constând în suprimarea vieţii unui om, cât şi rezonanţa nefavorabilă în rândul cetăţenilor, de natură a afecta prestigiul şi autoritatea de care trebuie să se bucure organele de miliţie". Iar pedepsele au fost pe măsura cri­mei comise: sergentul major de mili­ţie Marius R. a fost condamnat la 14 ani de închisoare, fruntaşul Petrişor P. la 11 ani, iar soldatul Ştefan N. la 10 ani.

×
Subiecte în articol: special omul fruntaşul frunta