Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ei bine, pentru a reuşi, o gospodină din perioada comunistă trebuia să fie foarte abilă în mânuirea anumitor "arme" (secrete), care mai îndulceau un pic frustrarea de a nu avea tot ceea ce îi trebuia. Dacă în unele reţete era necesară o anumită cantitate de cafea (cu toţii ne amintim cât de greu se putea procura o cafea adevărată, de bună calitate), aceasta putea fi înlocuită cu cacao (dar şi aici erau ceva probleme, culoarea prea deschisă dând-o de gol) sau un amestec de cafea (deja popularul, de voie, de nevoie, nechezol). Pentru a se stoarce cât mai multă zeamă posibil de la săracele lămâi sau portocale dosite în cămări, acestea se ţineau pentru un timp în apă caldă. Ambalajele de ciocolată sau foiţele gofrate ale bomboanelor erau păstrate şi ele pentru a putea adăposti bomboanele de casă sau aşa numitele "bombe", după cum le numeau copiii, ce aveau în interior vişine sau cireşe ţinute în lichior, servite la momente festive. Nici sâmburii de caise nu ajungeau la gunoi. După ce se spălau şi se uscau, se păstrau în borcane. Puteau înlocui la nevoie migdalele, după ce erau tăiaţi în feliuţe sau se măcinau uşor. Dacă se tăia vreo cremă făcută din lapte (ar fi fost mare păcat să fie aruncată şi să se ia toată munca de la capăt când toate veneau cu ţârâita), se turna într-o sticlă şi se agita foarte bine. Încet-încet avea să se închege la loc.
Alte ingrediente însă stârneau nedumeriri, fiind mai dificil să le găseşti un înlocuitor. Iată, spre exemplu, una dintre întâmplări. O vecină din bloc, mare amatoare de mese fastuoase şi invenţii gastronomice, face ce face şi obţine, de la o rudă îndepărtată stabilită de ani buni în Austria, două reţete mai puţin întâlnite prin bucătăriile comuniste de la bloc. Amândouă au la bază linte. Recunosc că până atunci nu prea ştiam ce gust are lintea, dar eram dornică să încerc. (Aflasem însă de la bunica mea că odată, demult, lintea era mâncarea săracilor, a ţăranilor... şi mă cam uimea că austriecii ăştia o socoteau "de lux"... Deşi, dacă stau bine şi mă gândesc, cum noi n-aveam linte, era un lux şi-n bucătăria noastră. Numai că un alt fel de lux decât al lor.) Pentru supa de linte se aurea o lingură de făină într-un pic de unt. Se adăuga o ceapă fin tăiată şi un morcov. Se înmuia într-un litru de supă de carne şi apoi se puneau 6 linguri de linte. La sfârşitul fierberii se adăugau mirodeniile şi vinul. Dedesubt erau trecute şi mirodeniile, exact aşa: "basilic, sariette, estragon, cumin, piper de Cayenne, marjolaine, cimbru, rosmarin". Gospodina noastră a pus multe semne de întrebare şi a început să caute corespondenţe. Mergeau înlocuite toate cu ceva pătrunjel, mărar, cimbru şi poate nişte tarhon? Nu ar fi greşit totuşi foarte tare, căci, de fapt, într-un amestec de cuvinte româneşti, franţuzeşti şi englezeşti, o parte dintre ingrediente se găsea totuşi prin cămări. Basilic - de fapt busuioc, sariette - un soi de cimbru, estragon - tarhonul care se pune de regulă în supe sau ciorbe, cumin - chimion, marjolaine - măghiran, rosmarin - rozmarin (care de-abia după Revoluţie a început a fi replantată, mai întâi stângaci, în ghivece).
Cea de-a doua reţetă nu a stârnit totuşi la fel de multe dileme, exceptând ingredientul principal. O bucată mare de jambon. De unde se putea face rost de aşa ceva? Pe cine să roage să-i aducă o bucată zdravană? Şi ce să dea în schimb? Dar poate mergeau şi nişte conserve chinezeşti, indiene sau vietnameze de carne presată... În cel mai rău caz, o ruladă de pui, că doar n-o fi foc. Dar reţeta e reţetă. Pentru a pregăti această linte cu jambon se rumenea într-un pic de grăsime ceapa fin tăiată, morcovul la fel şi ţelina tocată în cuburi. Se adăugau pătrunjelul şi cimbrul, apoi se înmuia totul cu un litru de apă. Se adăuga lintea şi cubul de bulion (mergea şi bulion din borcan, că de cuburi nu prea auzise nimeni). Se lăsa să fiarbă la foc mic. În timpul fierberii se adăuga sare şi se turna vin alb, cam vreo 300 de mililitri. Jambonul tăiat în cuburi se amesteca bine cu lintea fiartă, se mai punea şi nişte brânză rasă şi mici bucăţele de unt. Se aşeza în cuptor şi se lăsa la rumenit. Acum, gustul conta mai puţin. Trebuia doar să strecori la ureche câteva vorbe: "E reţetă de la vară-mea, din Austria. E o minunăţie. Nu-i aşa?".
