Mormântul din Dunăre

Se dusese Mogoşoaia în Dunăre şi-şi ţinea pasagerii prizonieri în adâncuri. Pe ambele maluri ale Du­nării, oamenii îşi aşteptau morţii. Într-o dană a portului Bazinul Nou, fuse­se încropită o morgă. Dar morţi ieşiseră pe Dunăre doar câţiva. Restul îşi dormeau somnul în apele adânci şi tulburi de la "Cotul Pisicii", prinşi în salonul de clasa a II-a al Mogoşoaiei. Vergil Coşeru îl aştepta şi el pe Săndel, fratele de 15 ani. Băiatul se întorcea la 10 septembrie de la Ga­laţi, unde făcea tenis. Nu fusese printre supravieţuitori. Îl aşteptau cu sicriul să-l ducă acasă, la Grindu.

Însă încercările de scoatere a va­porului eşuau, zilnic, şi oamenii că­rora le muriseră rudele şi apropiaţii nu mai aveau răbdare."Ne-am dus atunci şi la Prefectură, să cerem să scoată vaporul mai repede, ca să ne putem lua morţii acasă. Eram mulţi oameni şi furioşi. Norocul celor de acolo a fost că ne-au vorbit frumos", îşi aminteşte pisicanul.

Dar într-o zi, obosiţi şi înfometaţi, de atâta aşteptare, de nopţile dormite pe câte o haină, în docuri, cât pe ce să-şi piardă răbdarea şi el, şi ceilalţi doi fraţi împreună cu care aştepta. "Se luase de noi un securist dintre cei care erau pe acolo, pentru că ieşisem din zona păzită, ca să ne luăm nişte gogoşi. Vă daţi seama, la cât de obosiţi şi supăraţi eram, că nu am reacţionat prea bine, mai ales că tot spuneau că o să scoată vaporul şi nu-l scoteau", spune bărbatul, mirat că n-au ajuns la puşcărie atunci, pentru că fratele său mai mare îl îmbrâncise bine de tot pe cel care se asigura că "secretul" Mogoşoaia rămâne în dana de la Bazinul Nou.
Nava se scufundase unde era curentul mai mare şi apa mai adâncă

Încă din 11 septembrie se chinuiau scafandri, macarale plutitoare re­mor­chere şi tot felul de ambar­ca­ţiuni mai mici, să scoată vaporul de pe fundul Dunării. Dar la fiecare încercare părea că învinge doar Dunărea.
"Ne anunţaseră de seară că trebuie să fim toţi de dimineaţă în port, ca să scoatem Mogoşoaia. Erau sca­fandri de la Galaţi, Brăila, Constanţa şi Giurgiu. Pe vremea aia nu era apa­ratură ca acum, să vezi măcar unde e nava. Aşa că s-a orbecăit câteva zile, până la urmă.


Nu era un loc în care să poată intra un scafandru. Nu vede nimic şi-l şi ia curentul. Adâncimea e acolo de 22 de metri şi se scufundase în şenal, acolo unde e curentul mai mare", explică Vasile Cosma, unul dintre scafandrii care au participat atunci la operaţiuni. Pentru că nu se reuşea localizarea cu ajutorul scafandrilor, s-a întins un cablu de oţel între două remorchere, şi cu acest cablu s-a "măturat" apa până când epava a fost găsită. Se afla la 200 de metri mai la vale de locul în care se scufundase, la peste 20 de metri adâncime, şi o distanţă de aproape 200 de metri de malul tulcean al Dunării.
S-au încercat mai multe variante de scoa­tere a navei, dar au eşuat pe rând. Vineri, la cinci zile după accident, în sfârşit părea că se găsise varianta cea bună pentru ranfluarea "Mogoşoaiei". Iar pe Dunăre au fost chemate la apel o armată de ambarcaţiuni, şi mici, şi mari, pentru a se crea un filtru care să împiedice cadavrele să alunece la vale pe Dunăre. La 15 septembrie, "Mogoşoaia" era prinsă cu  parâme şi era trasă încet spre malul tulcean de remorcherele Galaţi-3 şi Brăila. Macaralele plutitoare "Atlas" şi "Vulcan" au fost cele care au început ridicarea uşoară a navei. "Voinicul" a fost altă navă mare care a participat la ranfluarea epavei.


NU MAI AVEA CINE SĂ TRAGĂ CLOPOTELE ÎN SAT
Când "Mogoşoaia" a fost adusă până aproape de suprafaţă, s-a tăiat un capac în salonul de pasageri şi au început să fie scoase cadavrele. "Erau ciorchini de oameni. Noi trăgeam morţii, îi scoteam, apoi erau luaţi şi urcaţi pe un bac. Miroseam cu toţii a cadavru. Nu era ca acum, lucram fără protecţie. Ne spălam cu spirt pe mâini după aceea şi atât", spune Vasile Cosma, care îşi mai aminteşte că a ars toate hainele pe care le-a purtat atunci, pentru că miroseau a cadavru.

Teodor Neagu, unul dintre supravie­ţuitorii de pe "Mogoşoaia", lucra pe atunci la Bazinul Nou.
"Am participat şi eu la ce ţinea de adus cadavre şi de identificat. Aproape toţi muncitorii fuseseră direcţionaţi către cadavre. Într-o dană au văruit şi au pregătit morga. Scriseseră sus: bărbaţi, femei şi copii. Asta m-a impresionat cel mai mult", spune Teodor Neagu.

Ca şi alţii din sat, a dat o mână de ajutor la identificarea victimelor. Pentru că familiile care îşi aşteptau morţii nu puteau fi chemate, la fiecare cadavru se făcea un fel de identificare preliminară.
"Ne uitam la mort şi spuneam:«ăsta parcă ar fi băiatul lui nea Ion». Şi abia după aceea era chemată de afară familia să-l recunoască", spune Teodor Neagu. Maria, sora lui Teodor Neagu, a fost şi ea prin­tre cei care au murit pe vapor. "Stăteam acolo, aşteptam să fie găsit fratele meu Săndel. Juca foarte bine tenis, mergea la performanţă. Mă gândeam şi mă gândesc şi acum cât mi-am dorit şi cât am căutat să-i fac rost de o rachetă Fisher, din aia bună. Şi n-am găsit. Juca cu una Reghin, din aceea grea, ştiţi...", spune Vergil Coşeru.

Pisicanul îşi mai aminteşte cât de grea era identificarea şi cum un consătean a trecut de mai multe ori pe lângă un mort pe care nu-l revendica nimeni şi până la urmă s-a dovedit a fi chiar fiul său. Cei care i-au găsit şi identificat pe cei dragi de pe "Mogoşoaia" prin­tre morţii de la morga din docuri au fost însă "norocoşi". Pentru că o parte dintre pasagerii de pe "Mogoşoaia" au fost găsiţi mult mai târziu, aruncaţi de fluviu mult în aval, pe malurile Dunării.
"Găsisem fata, ginerele, băiatul cel mic, dar nu găseam fetiţa de 5 ani. Mult mai târziu m-au chemat că o găsiseră undeva pe malul Dunării. Era o fată atât de frumoasă, şi când am găsit-o era cu faţa mâncată de animale, nu o mai recunoşteam", plânge Floarea Mogoş.

În acele zile, în cimitirul din Galaţi, unde se hotărâse că vor fi îngropaţi cei înecaţi, groparii nu mai pridideau cu săpatul. Aşa că s-a folosit un excavator pentru săparea gropilor.
"Nu se puteau ţine sicriele în casă, vă imaginaţi ce miros era. Dar cum oamenii ţineau măcar să-i treacă pe lângă apartamentul în care locuiseră şi să-i ţină măcar puţin, vedeau sicrie puse şi pe mesele acelea de piatră, pe care în mod normal se juca ping-pong, dintre blocuri", îşi aminteşte scriitorul Petre Rău. La Grindu, preotul ducea câte şapte-opt sicrie spre cimitir. Erau în sat atâţia morţi, şi atâţia oameni care alergau de la o casă la alta, ca să-şi ia rămas bun de la toţi cei dragi care pieriseră în Dunăre, încât, la biserica din sat, nu mai avea cine să tragă clopotul...