N-a fost semn rău!

Era vineri. Zi de cumpărături. Toată noaptea m-am gândit ce să fac de mân­care, cum să obţin ceva şi alte astfel de întrebări fără răspuns. Dimineaţa m-am trezit buimacă şi neliniştită. Pe traseul obişnuit nu se întâmpla nimic. Nimeni nu înjura, nimeni nu bombănea şi toţi aveau un aspect cât se poate de mohorât, a semn rău. La Bellu am prins un 173, am ocupat şi un scaun. Neliniştea îmi creştea. Când am trecut pe lângă Piaţa George Coşbuc am zărit la magazinul de peşte un camion care descărca lăzi mari pline cu ceva greu. M-am ridicat ca arsă şi, cum a oprit autobuzul, am sărit jos.

M-am întors şi m-am repezit spre magazin. La uşă erau deja doi bătrâni care "puneau moţul la coadă", adică erau primii. Întreb ce marfă a adus şi mi-au zis: "Chilcă". Chilcă!? "Da, proas­pătă! Primii zece iau cât doresc." Aşa era aranjamentul. Nu ştiam ce să fac. Să stau la rând până descărcau toată marfa?! I-am rugat pe bătrâni să-mi ţină rândul până dau eu telefon ca să mă învoiesc şi, ca să mă creadă serioasă, le-am lăsat sacoşa, ca să-mi ţină rândul. Am ţâşnit spre telefonul public de lângă măcelăria pustie.

Am sunat pe şefu' şi i-am zis unde sunt. El m-a întrebat câte kilograme dă şi îi spun că pot să iau câtă vreau, pentru că eram a treia. Dar n-aveam bani. Îmi zice să stau la rând că vine la mine. M-am întors, am recuperat sacoşa şi i-am informat pe colegii de coadă că mai vine cineva. Am stat noi preţ de o jumătate de oră şi nu se aşeza nimeni în spatele nostru. Unul dintre bătrâni începu să facă glume pe seama unor femei care treceau prin pasajul din piaţă.

Apăru şi şefu'. Venea degrabă, pentru că parcase maşina în spatele pieţei şi nu văzuse că eram doar trei inşi la coadă. În mâini avea mai multe sacoşe. După ce s-a salutat cu bătrânii s-a aşezat lângă mine. L-am întrebat ce face cu sacoşele şi a zis că sunt pentru peşte, că vor şi Gina, Mihaela, Coca, Anişoara, Ma­riana, Roza! L-am întrebat cât ia fiecare şi mi-a zis senin că două kilograme. "Le ducem cu maşina", mă lămuri el. Între timp, coada se trasformase într-un codoi lung de vreo zece metri. Ca de obicei, ultimii începuseră să vocifereze şi să restricţioneze cantitatea "ca să ajungă la toţi".

În sfârşit, camionul se urni din loc, unii din coadă începură a se îmbulzi cu gând ticălos de a intra în faţă, numai că bătrâneii mei erau versaţi, s-au proţăpit zdravăn pe picioare şi i-au împins cât colo pe intruşi astfel încât am intrat "cinci persoane, nu mai mult!", după cum a zbie­rat unul dintre vânzători. Au cumpărat bătrînii câte două kilograme şi l-am îm­pins în faţă pe şefu', care a început să des­chidă pe rând cele şase sacoşe în care a băgat câte două kilograme de chilcă. În sa­coşa mea au intrat trei kilograme şi într-a lui, pe care o aveam la mine, patru kilograme. Şefu a scos banii, a achitat toată marfa şi, cu sacoşele cât mai strânse una în alta, am ieşit. Am mers glonţ la maşină, unde am depozitat poverile şi am tăiat-o ca la raliu. Toate sacoşele erau pe podeaua din spate şi miroseau cât puteau, parcă în bătaie de joc.

La poartă a intrat primul şefu', care s-a postat strategic în faţa geamului ofiţerului de serviciu, ca să nu mă vadă pe mine, şi, după ce am ţâşnit spre intrarea scării care ducea la noi în birou, s-a desprins şi el din loc. Ajunşi în birou, l-am umplut cu miros de chilcă proaspătă. Toate solicitantele s-au prezentat bucuroase. Păi, cum să nu? Stai pe scaun şi primeşti peşte! Numai că şefu' a dat o lege: "Cine aşteaptă încă datele pentru lucrare curăţă peşte! Cine a primit datele, după ce termină şi predă, curăţă peşte! Şi tot aşa, că... să-mpute până ajungem acasă! Daţi-i sare!", după care s-a dus să spele podeaua maşinii, iar "albinele" la muncă. Ce manichiură, ce "Diorella"!

Nimic nu stătea în calea mirosului de peşte! Cum intra cineva strâmba din nas, încerca să înţeleagă, ne privea bănuitor şi oripilat căuta ieşirea. Şefu', de cum a venit de la aer curat, a început să râdă şi mi-a zis: "Ştii bancul ăla cu orbu'...?". Îl ştiam! Ei şi? Chilca prăjită era bună!