x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Naţionalism românesc după model sovietic

0
Autor: Florin Mihai 02 Mar 2009 - 00:00

La 2 martie 1989 s-au împlinit 40 de ani de la publicarea Decretului 83, prin care se confiscau proprietăţile de peste 50 ha. O dată cu "lichidarea moşierimii", s-a trecut şi la colectivizare, numită "transformarea socialistă a agriculturii" în documentele Plenarei CC al PMR (3-5 martie 1949).



În 1989 însă nu se mai vorbea nici despre originea sovie­tică, nici despre legea cu pricina. Presa abunda de informaţii privind rolul "primordial" al lui Nicolae Cea­u­şes­cu în "fă­u­rirea" unei agriculturi "la standardele cele mai înalte". În realitate, rolul "tovarăşului" fusese neînsemnat, el fiind pe atunci doar activist de partid.

Colectivizarea agriculturii în România a corespuns întru totul modelului sovietic. Potrivit doctrinei marxiste, se desfiinţa astfel proprietatea privată la sate, aşa cum la oraşe întreprinde­rile erau naţionalizate. În România, denumiri­le asociaţiilor au fost adaptate limbii române: colhozurile au devenit GAC-uri, sovhozurile – gospodării agricole de stat şi tozurile – întovărăşiri agricole. Cu­la­cii ruşi au fost numiţi chiaburi în spaţiul românesc, iar "li­chidarea" lor s-a intitulat "deschiaburire". Consilierii so­vi­etici ai sectorului agricol Veretenicov şi Ciumiciov, aduşi la Bucureşti, au împărtăşit "tovarăşilor" români din experi­en­ţa lor.

Plenara decide
Reforma agrară iniţiată în anul 1945 trezise ţăranilor speranţe. La patru ani după reformă, liderii PMR puneau în aplicare sistemul sovietic de "proletarizare" a ţăranilor. Bunăstarea ţărănimii urma să fie "garantată" prin înfiinţarea unor gospodării agricole colective, asocieri ale mai multor ţărani în vederea sporirii producţiei. Decizia a fost luată în cadrul Plenarei Comitetului Central al PMR de la 3-5 martie 1949. Micile proprietăţi ţărăneşti sub 5 hectare erau considerate ineficiente, fiind divizate în numeroase parcele, de multe ori la mare distanţă de locuinţa proprietarului. Noile gospodării trebuiau susţinute tehnic de Staţiunile de Maşini şi Tractoare, unităţi speciale mecanizate ce uşurau munca la câmp, şi de gospodăriile agricole de stat.
În funcţie de mărimea pământurilor pe care le deţineau, ţăranii au fost împărţiţi în patru categorii: muncitori agricoli (2,5% din totalul ţăranilor), ţărani săraci (57%), mijlocaşi (34%) şi chiaburi (5,5%).

Cei mai bogaţi, chiaburii, aveau terenuri între 20 ha şi 50 ha, în timp ce ţăranii săraci – până în 5 ha. Stra­te­gia de realizare a colectivizării se baza pe sprijinul ţăranilor săraci, "întăriţi prin alianţa cu ţărănimea mijlocaşă", împotriva chiaburilor. Responsabilitatea colectivizării a căzut pe umerii Anei Pauker, important membru al Secretariatului partidului. Se miza pe experienţa dobândită în anii petrecuţi în Uniunea Sovietică. Ea urma să răspundă "pe linie de partid" de acti­vitatea Ministerului Agriculturii în subordinea căruia fiinţau noile asociaţii agricole.   

Primii la… colectivă
În cursul lunii iulie 1949 au luat fiinţă primele cinci gospodării agricole colective. Selectate cu multă grijă dintr-un lot iniţial de 60 de GAC-uri, acestea trebuiau să fie fala agriculturii de tip nou. Asociaţiilor "Zorile" (jud. Sibiu), "Drumul Nou" (jud. Arad), "Ogorul Roşu" (jud. Târ­nava Mare), "Victoria Socialismului" (jud. Vaslui) şi "Tractorul Roşu" (jud. Cluj) li s-au dedicat pagini întregi în oficiosul PMR Scînteia. Apariţia unei asemenea gospodării trebuia să îndeplinească două condiţii: o su­pra­faţă totală cuprinsă între 100 ha şi 200 ha şi minimum 3 ha cu care fiecare familie de ţărani să contribuie la GAC. În schimb, co­lec­tiviştii se bucurau de nu­me­roase avantaje: primeau cele mai bune terenuri agricole, aveau 20% redu­cere la cotele obligatorii către stat şi erau scutiţi de plata impozi­tului agricol timp de doi ani de la înfi­in­ţarea GAC-ului. Propaganda contribuia din plin la "cosmetizarea imaginii" colectivelor. La căminele culturale săteşti se proiectau filme despre GAC-uri, pentru ţăranii fruntaşi se organizau vizite în URSS, iar predarea cotelor se transforma într-o adevărată săr­bă­toare. Fo­to­gra­fi­ile de epocă înfăţişau ţăranii din co­lective cărând sacii cu grâne pentru stat în cântec de fanfare, "înarmaţi" cu drapele şi pancarte, strigând lo­zinci favorabile regimului.

Interzis "nădrăgarilor"
Înfiinţarea unei gospodării colective era pentru activiştii din provincie un motiv de mândrie. Între activiştii locali s-a declanşat "competiţia". Cei mai zeloşi dintre "to­va­ră­şii de partid" ameninţau ţăranii care se opuneau colectivizării: "Ori vreţi, ori nu, colectiv tot se face! Vă bat cu capul de pereţi şi tot facem colectiv!", "Ori vă înscrieţi în 24 de ore în gospodăria colectivă, ori pregătiţi-vă traista să mergeţi la Canal!". Cu prilejul "colectării" aveau loc încleştări între ţărani şi trimişii autorităţilor co­mu­niste. Delegaţiile activiştilor erau întâm­pinate cu ostilitate, deseori  "nădrăgarii" – cum erau numiţi aceş­­tia – fiind daţi afară din sate. Pen­tru a evita asemenea situaţii, se creau echipe mixte de funcţionari, trupe de Securitate şi miliţieni. În­fruntările se soldau de multe ori cu răniţi şi morţi în ambele tabere. În anul 1949, re­vol­tele au cuprins cu precădere vestul ţării (judeţele Arad şi Bihor) şi nord-estul (Suceava, Ră­dă­uţi, Botoşani). În anul următor a fost rândul sudului României să se revolte (judeţele Teleorman, Vlaşca, Ialomiţa şi Ilfov).

Periodizarea colectivizării

Colectivizarea agriculturii în Ro­mâ­nia a fost un proces de lungă du­ra­tă comparativ cu alte democraţii populare. În 1962, când România abia anunţa "transformarea socialistă a agriculturii" – aşa cum era numită oficial colectivizarea –, Bulgaria, Ce­hos­lo­vacia şi Republica Democrată Germană desfiinţaseră de mult mi­cile proprietăţi rurale. Singură, Polonia abandonase acest drum… Cum reuşiseră să se sustragă liniei ge­nerale lagărului e destul de dificil de precizat. În funcţie de intensitatea ritmului înfiinţării de gospodării colective, s-au stabilit etapele colec­ti­vizării. În prima fază (1949-1953) au apărut primele "colective", primirea membrilor realizându-se – potrivit propagandei oficiale – doar prin "liberul consimţământ". Ţăranii care stăteau în cumpănă au fost atraşi nu atât de promisiunile activiştilor de partid, cât de constrângerile la care erau supuşi: copiii le erau trimişi acasă de la şcoală, iar cei angajaţi la oraş, trimişi acasă "să-şi lămurească părinţii". Unele regiuni (Dobrogea, Galaţi, Timişoara) s-au evidenţiat prin numărul mare de cooperative înfiinţate. În faza finală a colec­tivizării s-a intrat începând cu anul 1957. În 1962, în cinci ani, activiştii PMR se puteau mândri cu încheierea acestei sarcini de partid. În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Na­ţi­o­nale s-a sărbătorit cu mult fast şi entuziasm. În mod simbolic, 11.000 de ţărani (care ar fi trebuit să amin­tească de victimele răscoalei din 1907) au participat la eveniment, aplaudând "realizările" partidului.   

Citeşte mai multe despre:   special,   gospodarii,   gospod

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de