x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Naţionalizarea – ultima aniversare

0
Autor: Cristina Diac 11 Iun 2009 - 00:00
Naţionalizarea – ultima aniversare Arhivele Naţionale/
Vezi galeria foto


În 11 iunie 1989, naţionalizarea, adică trecerea mijloacelor econo­mice din proprietatea particularilor în cea a statului, era pomenită pentru ultima oară ca un fapt exclusiv benefic. "Naţio­nalizarea – act istoric fundamental al revoluţiei socialiste în România", titrase Scînteia cu o zi în urmă.



Când venea vorba de aniversarea unor momente din trecut, propaganda regimului folosea tehnici clasice din "manualul manipu­latorului": ames­tecul de adevăruri şi falsuri, minciuna prin omisiune, "luminarea" unei singure părţi a paharului.

Naţio­nalizarea, făcută sub comandă sovie­tică cu 41 de ani în urmă, pe vremea când la cârma ţării se afla Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenise în 1989 o etapă spre de­săvârşirea "revoluţiei socialiste". "Revoluţie" în fruntea căreia se afla, desigur, Nicolae Ceauşescu. Otova, şi meritele, şi păcatele predecesorilor fuseseră şterse de buretele mânuit abil în la­boratoarele propagandei.

În iunie 1989, ca şi în mai, decembrie, sau august, sau în oricare dintre cele 12 luni ale calendarului când se mai aniversa ceva, oamenii obişnuiţi n-aveau cum înţelege mare lucru din povestea scrisă oficial.

Ce-a fost cu naţio­nalizarea, ce s-a întâmplat concret la 11 iunie 1948, care au fost costurile şi beneficiile, cine a pierdut şi cine-a câştigat, şi când, şi cum - nu s-a spus în 1989. Toate acestea, precum şi atmosfera unei zile teribile din vara lui 1948 pot fi reconstituite astăzi cu mijloacele istoricului.

Ziua de 11 iunie 1948 a fost supra­numită în propaganda comunistă "vinerea patimilor burghezilor". Prea puţini ştiau dimensiunea adevărată a deciziei inspirate de politica Mosco­vei. Conform planului "copt" la vârful PMR-ului, Legea naţionalizării a fost votată în Parlament la 11 iunie 1948. Până în ziua respectivă, poporul nu a aflat "binefacerea" ce i se pre­gătise în culisele conducerii comuniste.

Deşi făcută "pentru binele poporului şi în numele lui", naţio­nalizarea - trecerea mijloacelor economice în proprietatea statului - a fost ţinută departe de "urechile poporului": în secret, conducătorii Partidului Muncitoresc o pregătiseră în cele mai mici amă­nunte. După aflarea veştii, lucrurile au fost astfel organizate, încât masele "trebuiau" să se bucure: în fabrici, uzine, pe stradă, în paginile Scînteii.

Mai toţi marii industriaşi ai României interbelice au fost alungaţi sau în­tem­niţaţi din ordinul autorităţilor comuniste. Despre înc­er­că­rile urmaşilor adevăraţi sau în­chi­puiţi de a recupe­ra fabuloasele averi pierdute atu­nci s-ar putea scrie o istorie la fel de lun­gă şi complicată pe cât a fost naţio­na­li­zarea însăşi.


"VINEREA PATIMILOR BURGHEZIEI"

Întreaga acţiune a naţionalizării s-a rezumat la anunţarea discutării, în ca­drul celei de a doua plenare a Co­mi­te­tului Central al PMR, desfă­şu­rată între 9 şi 10 iunie, a raportului privitor la "problema naţionalizării întreprin­derilor industriale, bancare, de asigu­rări, miniere şi de transporturi".

După îndeplinirea for­ma­li­tă­ţi­lor de ordin politic, proiectul de lege a naţionalizării propus de Guvern a trecut în Parlament, spre aprobare. Şi cum sesiunea parlamentară din 11 iunie 1948 era una aniversară - se sărbătoreau 100 de ani de la revoluţia paşoptistă -, semnificaţia momentului a crescut.

Urmare a fost votarea Legii nr. 119 pentru naţionalizarea întreprinde­rilor industriale, bancare, de asigu­rări, miniere şi de transporturi. Actul legislativ avea în structura sa şapte capitole.

Rigurozitatea textului şi atenţia de a cuprinde toate amănuntele nu fac de­cât să demonstreze că legea fusese pre­­gătită cu mult timp înainte. Bu­nă­­oa­ră, în primul capitol - "Obiectul na­ţio­nalizării" - erau enumerate toa­te întreprinderile ce urmau a fi preluate la stat. În Anexă, acestea erau nomi­nalizate, însumând 1.050 de obiective din toate ramurile industriale.

Pentru a-şi asigura succesul ac­ţiunii, liderii comunişti au pregătit în cele mai mici detalii acţiunea. Abia după deschiderea arhivelor s-a aflat că, în tainice şedinţe ale Biroului Politic, s-a pus la cale un plan amă­nunţit, ce cuprindea locul, timpul şi oamenii cu care se va înfăptui actul naţionalizării. Ba mai mult, ziua de 11 iunie, când urma a fi făcut marele anunţ, fusese împărţită pe ore, astfel încât fiecare ştia ce are de făcut şi în cât timp.

Începând cu ora 4:00 di­mineaţa, se făcea instruirea perso­nalului din întreprinderi, în special a liderilor organizaţiilor de partid din fiecare fabrică sau uzină şi a reprezentanţilor sindicatului.

Pre­gătirile continuau cu sigilarea caselor de bani, sub pretextul efectuării unor controale, până la ora 13:00, când cei aleşi de partid în funcţii de condu­cere - neapărat din rândul muncitorilor, activişti fideli ai PMR - trebuiau să preia conducerea fabricilor. Ora ur­mătoare, la 14:00, în toată ţara erau programate mitinguri de susţinere a naţionalizării de către oamenii mun­cii. Iar programul s-a desfăşurat în­tocmai.

Întregul plan a căzut în sarcina Comisiei superioare pentru naţiona­li­zare, alcătuită din reprezentanţi ai Co­misiei Superioare Economice, Mi­nis­terului Industriei, al celui de In­terne, Finanţelor şi Justiţiei, sprijinită de o comisie tehnică de naţionalizare şi de 35 de comisii judeţene.

Rolul de mână forte al întregii acţiuni a revenit Minis­terului Afacerilor Interne, condus de Teo­hari Georgescu. Funcţionarii de la Interne trebuia să îm­pie­dice "orice acţiune de sabotaj, te­ro­rism, agi­taţie, propagandă du­ş­mă­noasă şi sustragere de bunuri, acte, re­gistre". Şi pen­tru a se evita răscularea împo­trivirea patronilor de întreprinderi naţionalizate, aceştia, precum şi personalul "insuficient verificat", au fost puşi sub straşnică ur­mă­ri­re.
PARTEA NEVĂZUTĂ A LUCRURILOR
"Reţeta sovietică" pentru înfăp­tuirea idealului comunist cerea parcurgerea unor paşi concreţi de către noile state-satelit subordonate URSS-ului: câştigarea alegerilor de către un partid comunist sau muncitoresc, instituirea controlului puterii comuniste în toate variantele ei - executivă, legislativă, judecătorească, trecerea economiei sub "protectora­tul" statului.

În România, începând cu 1945 şi până în 1948, se făcuseră toţi paşii. După proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea refor­melor agrară şi monetară, la jumă­tatea anului 1948 a venit rândul na­ţio­nalizării. Alexandru Bârlă­deanu, specialist în materie de economie care a fost martor, dar şi actor din partea puterii la naţionalizare, spunea: "Naţionalizarea s-a făcut categoric la comandă sovietică. Totul se făcea la comandă sovietică. Nu ştiu dacă ei au indicat şi momentul şi formele".

În numărul din 1 ianuarie 1948, revista Biroului Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti (Cominform) - "Pentru pace trainică, pentru democraţie populară" - a publicat un articol semnat de liderul comuniştilor români, Gheorghe Gheor­ghiu-Dej.

Este pentru prima dată când Gheor­ghiu-Dej vorbeşte despre "necesitatea" iniţierii actului de naţio­nalizare. Fraza cu pricina o va repeta, şase luni mai târziu, în discursul rostit în faţa Marii Adunări Naţionale, cu ocazia su­punerii spre aprobare a Legii naţionalizării: "Trecerea mijloacelor de producţie în mâinile statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice".

Fără a rosti vreodată public cuvântul "naţionalizare", puterea mai "sca­pă" un semn al intenţiei de trecere în proprietatea "celor mulţi" averea celor puţini. Prin Decretul nr. 729/13 aprilie 1948 fusese promulgată noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: "Când interesul general cere, mij­loacele de producţie, băncile, socie­tăţile de asigurare, care sunt proprie­tate particulară a persoanelor fi­zice sau juridice, pot deveni proprie­tatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege".

Însă de la intenţie la faptă nu a fost decât un pas. Şi unul aproape sigur, după cel de abolire a monarhiei: în mai 1948, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a emis Decretul nr. 938, prin care Domeniile Coroanei intrau în proprietatea statului. De asemenea, se specifica în actul normativ, "toate bunurile mobile şi imobile care la data de 6 martie 1945 se aflau în proprietatea fostului Rege Mihai I, ori a altor membri ai fostei familii regale, trec pe aceeaşi dată în proprietatea statului român".

La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin, prin care Guvernul român să ceară reducerea sumei datorate de ţara noastră, în contul datoriei de război. "Această micşorare, scria prim-ministrul Petru Groza în depeşa către generalissim, uşurând sarcinile Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru, în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a RPR. Cunoscând sentimente de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul român şi ajutorul ce i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că rugămintea Guvernului RPR va fi luată în considerare."

Peste doar trei zile, "Scînteia" anunţa triumfătoare primirea de către Guvern a scrisorii de răspuns din partea lui Stalin.
Iată fraza esenţială a epistolei, care a ţinut pri­ma pagină a presei oficiale mai bine de o săptămână: "Dorind să uşureze restabilirea cât mai grabnică a economiei naţionale a Ro­mâniei şi ţinând seama de relaţiile de prietenie ce s-au stabilit între ţările noastre, Guvernul Sovietic a luat ho­tărârea de a reduce suma ce a mai rămas de plătit drept repa­raţiuni, cu începere de la data de 1 iulie a.c., cu 50%. Cu profund res­pect, Preşe­dintele Consiliului de Mi­niştri al URSS, Iosif Stalin".

De fapt, "tăvălugul" iscat de cores­pondenţa dintre Guvernele român şi sovietic, încheiată favorabil primului, era menit să distragă atenţia po­pu­la­ţiei de la adevăratul fapt: naţio­na­lizarea. Subiectul naţio­na­li­zării a apărut pe prima pagină a Scînteii doar două zile la rând, restul zilelor fiind ocupate cu "beneficiile" redu­cerii datoriei de război de către "fratele mai mare, URSS".
Citeşte mai multe despre:   special,   iunie,   statului,   naţionalizării,   naţio

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de