x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Nea Nicu – icoana puşcăriaşilor

Nea Nicu – icoana puşcăriaşilor

de Razvan Barbulescu    |    23 Iun 2009   •   00:00
Nea Nicu – icoana puşcăriaşilor
Sursa foto: Arhivele Naţionale/

În timp ce ţara îşi sărbătorea Eroul cu prilejul împlinirii a 70 de ani de viaţă şi 55 de activitate, puşcăriaşii, cu mic, cu mare, până la 10 ani condamnare şi mai mult decât atât, îi mulţumeau lui Dumnezeu şi se rugau pentru sănătatea salvatorului, Nicolae Ceauşescu.



Generozitatea era fără precedent. Celebrul Decret nr. 11 semnat la 26 ianuarie 1988 golise penitenciarele. Condamnările la moarte erau comutate la 20 de ani închisoare, pedepsele de peste 10 ani se reduceau la jumătate, celelalte, până la 10 ani, date fie pentru furtul unui sac de porumb, fie pentru infracţiuni grave, tâlhării şi violuri, erau amnistiate. Anii 1988 şi 1989 sporiseră însă calvarul populaţiei.

Parcă presimţind freamătul mulţimii, Ceauşescu a dat indicaţia ca legiuitorul să adăuge în articolul 4 o prevedere liniştitoare, conformă cu grija socialismului pentru om: "Comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare, direcţiile pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale şi conducerile unităţilor socialiste vor asigura încadrarea în muncă a persoanelor care beneficiază de prevederile prezentului decret şi vor urmări integrarea acestora în colectivele de muncă în care au fost repartizate".

Erau daţi spre reeducare în grija colectivelor sănătoase. O aiureală demagogică. Dacă în anii anteriori, "colectivele de muncă" mai puteau înghiţi foşti deţinuţi, deşi mai toate întreprinderile evitau ca dracu' puşcăriaşii, în '88 şi '89, articolul 4 era practic imposibil de pus în practică, fiindcă nu mai existau locuri de muncă nici pentru cei cu cazierul virgin.

Articolul 4 funcţiona asemenea obligaţiei ca fabricile să dea de lucru absolvenţilor de licee industriale. Cum marea parte a economiei româneşti era obeză doar în statis­tici (se lucra mult pe stocuri, fiindcă se micşora piaţa), între lege şi realitate se căscase o prăpastie definitivă.

În marşul său triumfal, nici de ziua Cârmaciului septuagenar comunismul n-avea simţul ridicolului. La ora la care Consiliul de Stat binecuvânta populaţia penitenciară cu decretul lui Ceauşescu, ziarele titrau în delir: "Ţara îşi cinsteşte Eroul", "Florile recunoştinţei", "Grija pentru schimbul de mâine", "Nume drag, simbol măreţ" (poezie), "Gândul Lui e gândul ţării" (la el cu l mare, la ţară cu ţ mic), "Magistrală operă teoretică şi politică a unui strălucit gânditor şi militant re­voluţionar".

Un ţăran cooperator, de la CAP Costineşti - Constanţa, îi de­dica (el doar semna) următorul pastel în Scînteia: "Eram la recoltarea grâului, anul trecut, exact în ziua de mijloc a lunii lui Cuptor, când ne-a vizitat în câmp secretarul general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Bucuria noastră a fost mare pentru că, la rândul nostru, aveam ce să-i prezentăm. A intrat în lanul de grâu, a scuturat câteva spice în palmă, s-a interesat de producţia pe care o obţineam. Apoi a vizitat un lot experimental, în care noi am cultivat 50 de soiuri şi hibrizi de porumb, pentru a le încerca capacitatea de producţie...

Ne-a sfătuit să sporim densitatea la toate culturile... Apoi, aceleaşi palme care au mângâiat boabele de grâu din noua recoltă au strâns mâinile noastre...".

Deopotrivă cald şi generos cu ţăranii, muncitorii, criminalii şi "schimbul de mâine", părintele naţiunii tânjea după o unanimitate de sentimente pe măsură, iar gigantica amnistie-graţiere ilustra strălucit grija pentru viitor.
În pagina 3 din Scînteia pomenită, în partea de jos a paginii, era enunţat decretul. Deasupra, se lăbărţa solemn articolul monden privind recepţia "oferită" de CC al PCR, Consiliul de Stat şi Guvern, alături de o fotografie cu mese întinse, la care membrii din condu­cerea de partid şi stat stăteau ca împăiaţi. Se mima bucuria.
Puşcăriaşii însă erau cu adevărat sinceri şi părăseau incintele ca glonţul celebrelor kalaşnikov. În Penitenciarul Timişoara mai rămăseseră câţiva deţinuţi, la Poarta Albă, cam 280 din 7.000.

Neliniştea pusese stăpânire pe marile oraşe. La Bucureşti, după ce se întuneca, nu mai descopereai nici ţipenie în hăul neiluminat. Femeile din schimbul trei părăseau locul de muncă în grupuri organizate, tremurând de frică pe străzile pustii. Erau cartiere unde teroarea se instaurase ca pe timpul criminalului Râmaru.

Într-o carte apărută la Humanitas în 2008, "Confesiunile unui cafegiu", autorul, Ghe­o­rghe Florescu (condamnat cu lotul Cafeaua), căruia îi reuşeşte o adevărată istorie a comerţului din vremea lui Ceauşescu, povesteşte cum s-au manifestat deţinuţii de la Rahova la apariţia Decretului nr. 11.

"Ziua de 26 ianuarie debutează normal. Era ziua Şefului Statului, a Geniului Carpaţilor, care împlinea problematica vârstă de 70 de ani. (...) Spre seară, subofiţerul Cocoşel vine şi, dezinvolt, ne strânge pe toţi şase în Camera 5 şi ni se adresează astfel: «Băieţi, aţi pus-o! A dat Ceauşescu un mare decret, cum nu s-a mai dat şi probabil n-o să se mai dea niciodată. Plecaţi cu toţii acasă. Nu mai este exceptată nici o pedeapsă. De data asta este vorba de un decret istoric. Este intitulat Decretul nr. 11. Ţineţi minte numărul ăsta, fiindcă din acest moment a intrat deja în istorie.»"

Într-adevăr, Decretul 11 avea să fie istoric. Se goleau puşcăriile, chiriaşi mai erau doar cri­minalii, dar şi ei pe aproape de eliberare, de vreme ce rămâneau cu jumătate din pedeapsă. "Un val uriaş de strigăte de bucurie răzbate până la noi, relatează fostul cafegiu momentul de neuitat. Se aude din gâtlejurile a mii de deţinuţi o urare clară: «Trăiască Tăticul nostru, Nicolae Ceauşescu!... Să-i dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă, ca să mai dea şi altora sau chiar nouă, dacă ne-om întoarce aici!». Majoritatea îşi jurau pe loc că vor pune poza lui la loc de cinste în casă, ca pe o icoană; prin­tre ei şi bunul meu coleg şi prieten Florea Albu. Mă cutremur! Cine ne adusese acolo, nu Ceauşescu?, îl întreb consternat... «N-are importanţă, plecăm acasă! Ce mai, cât am făcut, am făcut; săruta-i-aş picioarele lui Nea Nicu!»"
Anul şi decretul. Cu un an înainte, la 30 Decembrie 1987, Ziua Republicii, Nicolae Ceauşescu dăduse un decret asemănător celui din vara lui 1986. Beneficiarii, în majoritate cei cu infracţiuni minore, şuţi, ciorditori etc. Între aceştia, şi un veşnic abonat al puşcăriilor, personaj al cărţii lui Florescu. "Un tânăr înalt, foarte frumos, blond şi cu mâini de pianist. Impresionat de frumuseţea sa, îl întreb: Cu ce faptă eşti? «Ciorditor!», îmi zice. Ce etnie eşti?, îl întreb apoi. «Român de viţă veche, din neamul răzeşilor lui Ştefan cel Mare, dar am mulţi prieteni din neamul lui Raj Kapoor. Cu toţii suntem şuţi de buzunare. O viaţă de boier, spargem tot ce scoatem... Nu ne lasă tăticul nostru; la 30 decembrie dă un decret de graţiere şi ieşim cu toţii afară...»".

Şi aşa a fost. La 30 decembrie fix, Ceauşescu a scos şuţii. Un an mai târziu, străzile erau pline de manglitori. Atunci s-a născut obiceiul purtatului poşetei în faţă. Entuziasmului de la Rahova şi din penitenciarele ţării îi corespundea spaima românilor, care nu mai ieşeau din casă după căderea întunericului.  

Aşadar, potrivit cafegiului-scriitor, la Rahova se produsese mare vânzoleală. "Din ziua de 27 ianuarie 1988, ora 15:00, se revarsă puhoaie de deţinuţi, câte 300 pentru fiecare cameră. Erau cei cu pedepse mici, de până în 10 ani, şi cu sentinţe definitive şi cei a căror încadrare juridică nu depăşea 10 ani. Pleacă acasă şi şuţul de buzunare Gabriel, alias Pianistul (reintrat după eliberarea din '87, n.n.). Ei, copile, ce-o să faci, te laşi de meserie? «Un­chiule, îmi răspunde, cât e Ceauşescu-n floare, nici în suflet nu mă doare»...".

Din punct de vedere economic, efectul era dezastruos pentru instituţie. Florescu: "În pe­nitenciar se aşterne o linişte de mormânt. Secţia a II-a şi Secţia a IV-a se închid pentru dezinfecţie. Decretul nr. 11 paralizase întreaga activitate economică a penitenciarului. Uzina Metalurgică era deja închisă. Secţia Flacăra şi Marochineria funcţionau la cota de avarie, doar cu câţiva deţinuţi.

În exterior începeau lucrările agricole, iar deţinuţii constituiau principala forţă de muncă, atât bărbaţii, cât şi femeile... După circa trei săptămâni, din cei aproape 11.000 de deţinuţi rămăseseră doar 400, cei cu pedepse mari. Majoritatea celor cu pedepse mari şi care aveau infracţiuni economice fuseseră scoşi la «liberi»; acum erau «oameni de încredere», se putea conta pe ei, majoritatea foşti gestionari, de unităţi comerciale, economişti, directori de întreprinderi".

În primele luni, o parte din clienţii permanenţi ai puşcăriilor au început să ia drumul înapoi, spre celule. Unii, prinşi după noi lovituri; alţii, fiindcă dădeau spargeri tocmai ca să fie prinşi, afară n-aveau nici un rost - familie, casă, serviciu. Din folclorul puşcăriilor se ştia că deţinuţii cei mai optimişti erau "vieţaşii" (condamnaţii pe viaţă) şi manglitorii. Primii n-aveau nerăbdarea celorlalţi, ultimii contau pe decretele lui Ceauşescu. Ca Pianistul, manglitor fără noroc.

"La începutul lui martie (1989, n.n.), scria Florescu, soseşte şi tânărul şuţ de buzunare Gabriel, spăşit, dar încrezător că va ieşi afară, «m-au dat în gât tovarăşii mei de faptă». Să ştii că de data asta o să faci pedeapsa până la capăt, fiindcă «tăticul vostru» mai are şi alte lucruri de făcut. «Nu cred, domnu' Florescu; Nea Nicu e băiat bun, nu ne lasă aici să putrezim. Aşteptăm cu interes cel de-al XIV-lea Congres...»".

Ciorditorul Gabriel ştia ce ştia, la ultimul congres al partidului, tăticul l-a dăruit din nou beznei şi colectivelor de muncă.

×
Subiecte în articol: special ceausescu