Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, nu este vorba despre acel Nenea Iancu, zis şi "al matale, Caragiale"! Este vorba despre nenea Iancu (Alexandru) de la Scînteia tineretului, om modest şi cu suflet de aur, redactor la secţia Documentare, iar spre sfârşitul anilor ’80, redactor la secţia Externă a ziarului.
Calitate în care a avut o misie pe cât de ingrată (pentru alţii), pe atât de captivantă (pentru el). Aceea de a redacta "materialele de serviciu" pentru pagina externă, ocazionate de sărbătorirea zilelor naţionale ale unor state la care nu ajunsese picior de redactor al Scînteii mici.
De fapt, acesta era tipicul: la fiecare sărbătoare naţională a unui stat sau cu prilejul unor vizite oficiale româneşti în ţara respectivă, ori a unei "vizite la nivel înalt" în România, paginile de externe ale cotidianelor centrale publicau materiale tematice. În funcţie, fireşte, de câteva criterii. Cum ar fi: mărimea şi importanţa statului respectiv pe harta geopolitică a momentului, stadiul relaţiilor dintre România şi statul cu pricina sau, mai direct zis, al relaţiilor dintre cuplul prezidenţial şi conducerea acestui stat.
Spre a fi cât de cât citibile, materialele din această categorie erau botezate şi "note de călătorie", ele fiind scrise de redactorii care fuseseră pe aceste meleaguri. Se mai întâmpla însă ca prin unele locuri să nu fi ajuns picior de ziarist. În acest caz, se recurgea la soluţia de rezervă, la aşa-numitele "pagini de atlas". Numai că şi în acest caz existau reguli fixe de redactare. În mod obligatoriu, articolele trebuiau să atingă următoarele puncte fixe:
- numele statului, situare geografică, numele capitalei, număr de locuitori;
- câteva repere istorice (cu mare atenţie la data proclamării independenţei);
- stadiul relaţiilor dintre România şi statul aniversat, cea mai mare atenţie fiind acordată vizitelor "de prietenie" ale Tovarăşului în aceste state. În acest caz trebuiau date citate din "Tovarăşul" din care să reiasă aprecieri asupra "evoluţiei ascendente" a acestor relaţii;
- similar, din partea şefului statului aniversat se reluau aprecieri, de regulă cât mai elogioase, despre ţara noastră şi, mai ales, despre conducătorul său.
Dacă între organizaţiile de tineret din cele două ţări existau relaţii mai strânse sau vizite de dată mai recentă, faptul era consemnat într-un pasaj distinct.
De la sine înţeles, toate articolele astea se încheiau cu urări prieteneşti şi cu exprimarea speranţei ca relaţiile tradiţionale de prietenie şi colaborare dintre statele (eventual şi partidele) noastre să se dezvolte şi să se consolideze "în interes reciproc" etc.
Ei bine, mai toate aceste materiale - denumite nu fără rost "materiale de serviciu" - cădeau în răspunderea directă a lui nenea Iancu. Fire meticuloasă şi conştiincios nevoie mare, nenea Iancu avea o adevărată agendă a datelor aniversare, precum şi documentaţia aferentă. Pe deasupra, nenea Iancu mai avea şi un anume exerciţiu care îl ajuta să compună, într-un termen rezonabil, textele de care, între noi fie vorba!, cei din secţia "externe" fugeau ca de dracu'!
De tot hazul era însă altceva, deşi nenea Iancu nu fusese nici măcar până la Ruse, pentru mulţi cititori, faptul că scria cu atâta aplecare ba despre Burundi, ba despre Nigeria, ba despre Laos, ba despre Trinidad Tobago îi crease faima unui neobosit globe-trotter. Fiind, în consecinţă, respectat şi (de ce nu?) invidiat. Mi s-a întâmplat ca, odată întors dintr-o vizită de documentare, în fosta URSS dacă nu mă înşel, să povestesc niscai impresii unor tovi de la un comitet judeţean UTC. Primul secretar de la judeţ m-a ascultat cu luare aminte, după care mi-a tăiat-o amabil, dar ferm:
- Tov. ziarist, dumneavoastră călătoriţi mult peste hotare, dar aveţi la redacţie un tovarăş, Al. Iancu. La câte scrie, eu cred că omul ăsta a văzut toată lumea.
O asemenea perlă nu putea trece uşor.
- Tov. prim, i-am răspuns, nu numai că acest tov. Iancu a văzut toată lumea, dar să ştii că el este unul dintre artizanii din umbră ai politicii externe a partidului şi statului nostru.
L-am lăsat pe omul nostru să mai mediteze la cele spuse şi m-am întors în redacţie. Aici, pe cine găsesc implorându-l pe redactorul-şef, Ioan Strugari, să îi aprobe o deplasare de trei zile în judeţul Argeş? Pe nenea Iancu! După cât de ridicat era tonul şefului, era clar că solicitarea nu avea sorţi de izbândă. M-am mobilizat, instantaneu.
- Tovarăşe redactor-şef, nu îi puteţi refuza cererea lui nenea Iancu. Dimpotrivă, el trebuie felicitat pentru faptul că între două drumuri de la Roma şi Paris îşi face timp să tragă o fugă la Roman şi la Periş. (Sloganul: "Da! la Roma şi Paris; nu! la Roman şi Periş" veştejind, la acea vreme, pentru a-i critica pe cei care nu făceau "zile de teren" în ţară, ci numai peste hotare.)
Aşa a reuşit "globe-trotter"-ul nostru, nenea Iancu, să plece, pentru trei zile!, (şi) la Piteşti!
