Nicolae Ceauşescu fusese amestecat în evenimente

Evenimentele de la Budapesta de la 16 iunie 1989 au determinat interesante reacţii politice în România. Ceauşescu a reiterat poziţia oficială în interpretarea lor. Căci din conducerea României care intervenise nefericit în soluţionarea "contrarevoluţiei" din 1956 făcuse şi el parte.

Ceauşescu avea atunci funcţia de membru al Biroului Politic şi era responsabilul direcţiei politice a Armatei. Împreună cu Bo­d­năraş, Alexandru Drăghici şi Leontin Sălăjan, alcătuise "comandamentul general" creat la Bucureşti pentru mo­­nitorizarea crizei din Ungaria, prevenirea şi reprimarea unor revolte din România. Fusese, s-ar fi putut spune, amestecat în represiune.
Cu excepţia protagoniştilor, isto­riile acestea erau necunoscute în vara lui '89.


INFORMAŢI DE SCÎNTEIA
Românii aflau oficial despre evenimentele lumii din Scînteia. Iată ce informaţii citiseră despre evenimen­tele din Ungaria, în 1956 (sursa Agerpres): "În seara zilei de 23 oct., organizaţii reacţionare subversive au încercat să provoace la Budapesta o rebeliune contrarevoluţionară împo­triva pu­terii populare.

Este evident că această aventură duşmănoasă a fost pre­­gătită timp îndelungat, forţele reacţiunii străine incitând sistema­tic elementele antipopulare la acţiuni îm­potriva puterii legale. Elemente duş­mănoase au folosit manifestaţia stu­denţească care a avut loc la 23 oc­tombrie în capitala Ungariei drept pre­text pentru a scoate în stradă gru­puri pregătite de ele înainte, care au for­mat nucleul rebeliunii. Ele au fo­losit agitatorii care semănând confu­zie în popor, au căutat să provoace dezor­dini de masă. Au fost atacate o serie de instituţii şi întreprinderi publice. Huliganii fascişti care au întrecut măsura au început să jefuiască magazine, să spargă geamurile locuin­ţelor.

Forţele de ordine revoluţionare au început să opună rezistenţă rebelilor. Din ordinele Preşedintelui Consiliului de Miniştri nou numit, Imre Nagy, ora­şul a fost declarat sub stare de ase­diu. Guvernul Republicii Populare Un­ga­re a cerut ajutorul Guvernului URSS.

Spre sfârşitul zilei de 24 octombrie, aventura duşmănoasă a fost lichidată. La Budapesta a fost restabilită ordi­nea. Imre Nagy, Preşedintele Consi­liului de Miniştri, a chemat întregul popor să păstreze calmul şi ordinea.

Pe adresa CC al Partidului sosesc, din toate colţurile, scrisori ale muncitorilor care îşi exprimă indignarea privind acţiunile contrarevoluţionare şi cu întărirea legăturilor cu URSS".
DESTINAŢIA ROMÂNIA
După intervenţia trupelor sovietice în Ungaria, Imre Nagy şi alţi lideri comunişti s-au retras cu familiile în in­cinta Ambasadei Iugoslaviei la Bu­da­pesta. Dintre ei, 27 adulţi şi 13 copii au ajuns în domiciliu secret la Snagov.

Printre ei s-au aflat filosoful mar­xist Lukacs Gyorgy,  soţia şi fiul lui Laszlo Rajk. Curând, Janos Kadar i s-a adresat lui Tito printr-o scrisoare. Nu are de gând să-i persecute pe cei care ceruseră azil politic Iugoslaviei, promitea el. Şi încheia astfel: "Credem că această declaraţie face inutil de acum înainte dreptul la azil acordat grupului în chestiune şi că aceste persoane vor părăsi ambasada iugoslavă pentru a se întoarce fără grijă acasă".

Nagy şi tovarăşii săi au părăsit ambasada cu promisiunea că vor fi duşi acasă (23 noiembrie). În autocarul care li s-a pus la dispoziţie, au urcat sovietici. Şi i-au depus pe osta­tici la sediul comandamentului mi­litar sovietic din Budapesta. În aceeaşi zi, Kadar a declarat public că membrii grupului Nagy "ceru­seră azil politic în România şi că acesta le-a fost acordat". Până la procesul din 1958, în Ungaria nu s-a mai vorbit public despre ei.


SPERIAŢI DE EVENIMENTE
Când izbucniseră revoltele din Bu­da­pesta, Gheorghiu-Dej se afla în frun­tea unei delegaţii în Iugoslavia. Reacţiile acestuia au fost evocate în 1997 de către Alexandru Bârlădeanu, com­ponent al delegaţiei, astfel: "...eram la o masă oficială la Liublija­na, când un ofiţer de Securitate a venit la mine, deoarece eu mă aflam mai spre capătul mesei, şi mi-a şoptit la ure­che că se îngroaşă gluma în Un­ga­­ria. M-am ridicat de la masă şi m-am dus spre Dej să-i spun tot în acelaşi fel. Dej a grăbit terminarea mesei, du­pă care ne-am îndreptat spre Insula Brioni, unde se afla Tito să se sfă­tuiască şi cu acesta.

Văzând că în Un­garia lucrurile se agravează, Dej a pă­răsit delegaţia pe care o conducea şi s-a întors, cu avionul, la Bucureşti. Când am venit şi eu la Bucureşti am aflat că el plecase la Budapesta îm­preu­nă cu Valter Ro­man, care era ori­gi­nar din Oradea şi ştia bine un­gu­reşte. Valter Roman îl cunoştea bine pe Imre Nagy. Stătuseră împreună la Hotel «Lux», la Mos­cova, locul unde erau cazaţi comin­terniştii.

Mai trebuie spus şi că lu­c­rurile au depins mult de informaţiile amba­sadorului URSS la Budapesta. Am­basador era An­dropov, viitorul conducător al URSS. El l-a susţinut pe Kadar (...) Ade­vă­rul este că Dej a fost foarte panicat atunci. Îi era frică pentru situaţia din Ar­­deal. Îi era frică de solidarizarea un­gu­rilor din Ardeal cu cei din Ungaria şi că aceasta ne va crea greutăţi".

Într-ade­văr, după declan­şa­rea ma­ni­­fes­­­ta­ţiilor budapestane, s-a format la Bu­­cu­reşti un "Comandament general" (24 octombrie) din Emil Bod­nă­raş, Nicolae Ceauşescu, Ale­xandru Dră­g­hici şi Leontin Să­lăjan. Pentru a discuta "criza din Un­garia", au aterizat cu­rând la Bucureşti Hruşciov şi Ma­len­kov (1 noiembrie). Fuseseră tri­mişi în Un­­garia Aurel Mălnăşan, ad­junct al mi­­nistrului de Externe, şi Valter Ro­man, ambii vorbitori de limbă ma­ghia­ră. La întoar­cerea în ţară, printre al­­tele, ei informaseră Biroul Politic că este "o presiune de jos" şi că însuşi Ka­dar spusese "daţi autonomie Ardealului".
SECHESTRAŢI LA SNAGOV
Cum au ajuns liderii revoluţiei maghiare în România aflăm din însemnările făcute de Imre Nagy în timpul domiciului său forţat de la Snagov.

În seara de 22 noiembrie fusese vi­zitat a doua oară de Valter Roman (prima dată îl căutase, însoţit de Mălnăşan, în octombrie). Fostul coleg de la Radio Moscova i-a comunicat că-i vorbeşte din însărcinarea lui Dej şi a lui Kadar. "În numele lor, mi-a comunicat că rugămintea lor este să părăsesc ţara de bunăvoie, să plec în România unde voi primi cea mai bună îngrijire şi voi sta până la normalizarea relaţiilor cu Ungaria", a consemnat Nagy. Doar două-trei luni, promisese emisarul. Nagy a refuzat însă (iar "Roman Walter a declarat că împotriva voinţei mele nu voi fi scos din ţară").

Au fost aduşi însă forţat în România de către sovietici şi noua conducere maghiară. Ostatecilor li s-a  făcut un control medical, au fost plimbaţi o zi pe Valea Prahovei, după care li s-a repartizat, pe familii, câte o locuinţă la Snagov. După vizitele lui Bodnăraş şi Valter Roman din primele zile, au fost "decuplaţi" de lume. Puşi sub supraveghere, în domiciliu forţat, au trăit o chinuitoare aşteptare. După câteva luni, Imre Nagy şi cei care urmau să fie judecaţi au fost duşi, în secret, la Budapesta.


DISIDENŢII DIN '89
Abia la finele anului 1958 vor fi lăsate să se întoarcă acasă familiile celor condamnaţi. În ultima lor perioadă din România avuseseră domiciliu forţat la Călimăneşti.
"Copiii de la Snagov" au devenit la finele anilor '70 disidenţi maghiari cunoscuţi. La fel cum solemnitatea funeraliilor lui Laszlo Rajk din 6 oc­tombrie 1956 însufleţit mulţimile, în 16 iunie 1989 ceremonia reînhumării lui Imre Nagy a declanşat sfârşitul regimului.

Biografia lui Imre Nagy (1896-1958) fusese însă mai deosebită decât se amintea în vara lui '89. Fost comisar în revoluţia bol­şevică a lui Bela Kuhn, după căderea Repu­blicii Sovietice Ungare (1919) s-a refugiat în URSS. În timpul războiului, lucrase redactor la  Radio Moscova. Revenit în Ungaria, a dobândit popularitate ca promotor al împărţirii pământului la ţărani. Devenit prim-ministru după moartea lui Stalin, a fost silit să demisioneze în 1955 din cauza măsurilor sale reformiste. Pentru rolul din re­voluţia maghiară a fost judecat în secret şi executat în 16 iunie 1958. Alte trei sentinţe de condamnare la moarte fuseseră pronunţate atunci pentru Joszef Szilagy, Pal Maleter şi Miklos Gimes.


REPRESALII ÎN ROMÂNIA
Şi în România fuseseră represalii după evenimentele maghiare din 1956. Pentru demonstraţiile studen­ţeşti din Timişoara, sub acuzaţia de "instigare publică", 30 de tineri  au fost deferiţi justiţiei şi condamnaţi la pedepse între 3 luni şi 8 ani închi­soare. Pentru că prezentaseră cole­gilor informări despre Ungaria în ur­ma audierii unor posturi de radio străi­ne, fuseseră arestaţi şi conda­m­naţi alţi studenţi din Cluj şi Bucureşti. Con­damnat la doi ani închisoare a fost atunci şi studentul la filologie Paul Goma.

În chiar sectorul de care răspundea Ceauşescu pe linie de partid s-a înre­gistrat o revoltă anticomunistă în iarna lui '56. În decembrie, 14 militari în termen, în frunte cu locotenentul Teodor Mărgineanu  din Regimentul 255 Artilerie din Prundul Bârgăului, au creat un "Comitet revoluţionar". Ins­piraţi de revoltele din Ungaria, cereau, printre altele, desfiinţarea cotelor şi retragerea trupelor sovie­tice din ţară. Pentru noaptea de 17 spre 18 decembrie când Mărgineanu era ofiţer de serviciu, plănuiseră un marş spre unitatea de tancuri din Bistriţa. Voiau apoi să elibereze deţinuţii din Gherla, să atragă alte unităţi militare şi să ia cu asalt Bucureştiul. Fiind denunţaţi, Mărgineanu a fost condamnat la moarte şi executat.  

Cu excepţia lui Paul Goma care şi-a continuat disidenţa şi a emigrat în Franţa, ceilalţi foşti condamnaţi pentru solidarizarea cu idei revolu­ţio­nare, duceau în 1989 o "obişnuită" exis­tenţă supravegheată. Iar fiii lui Valter Roman şi ai celorlalţi lideri amestecaţi în rezolvarea crizei ma­ghia­re trăiau obişnuitul vieţii din Pri­mă­verii.