Nomenclatura, clasa privilegiaţilor

"Nomenclatura", cuvânt latin rusificat, este un termen care desemnează clasa noilor îmbogăţiţi sovie­tici, cei propulsaţi economic şi social prin serviciile de tip politic aduse Sta­tului sovietic şi partidului comunist.

Termenul a fost popularizat în Vest, în anii '80, datorită cărţii lui Michael Voslensky, istoric rus şi profesor de istorie la Universitatea Lumumba din Moscova şi deţinător al unor funcţii acadmice importante, membru el însuşi, pentru o perioadă, al Nomenclaturii. În Occident, Voslensky este considerat unul dintre specialiştii eminenţi în politică sovietică. Vom continua să edităm fragmente din cartea "Nomenclatura", a istoricului rus, pentru a lămuri realităţile desemnate de acest termen atât de uzitat, în România el depăşind ca popularitate celebrul termen "gulag".

"Trebuie să vă fac o mărturisire: am hotărât să scriu acest capitol sub influenţa Occidentului.
Cât timp am trăit în Uniunea So­vie­tică mi s-a părut natural ca aceia care se află la putere să fie în acelaşi timp o clasă privilegiată, după cum o arată o tradiţie istorică constantă. Abia în Vest mi-am pus întrebări cu privire la di­mensiunile acestor privilegii de clasă.

În Est ca şi în Vest, am avut ocazia să întâlnesc persoane cu origini sociale foarte diferite, şi printre ele persoane care se găseau în vârful ierarhiei. Am descoperit atunci ceva care m-a surprins: clasele dominante dispun de privilegii mult mai restrânse în Occident decât în ţările socialismului real.

Mi-am dat seama pentru prima dată că în Occident miniştrii nu tră­iesc decât din salariile lor. Acestea sunt, desigur, mari, dar nu excesive. Dacă vor să-şi construiască o casă de va­canţă, sunt obligaţi să facă eco­no­mii multă vreme şi deci să renunţe la anumite lucruri. Nu au toţi menajere; soţiile lor gătesc şi se ocupă de casă. Lucruri de neconceput pentru minis­trul dintr-un stat socialist.

Un ministru occidental, vice-pre­şe­din­te al partidului majoritar, lo­veşte din neatenţie maşina vecinului său. Po­liţia îi reţine permisul şi tribunalul îl condamnă să plătească despăgubiri. În Uniunea Sovietică, lucrurile s-ar fi pe­trecut altfel: mi­li­ţia ar fi făcut o an­chetă pentru a de­ter­­mina dacă veci­nul care a avut tu­peul să îşi parcheze maşina într-un loc pe unde ministrul obişnuia să trea­că şi-a cumpărat acest autovehi­cul cu banii din salariu.

Am putut să-mi dau seama că, într-o ţară europeană, şeful guvernului nu dispune de o casă excepţional de spaţioasă, că familia sa duce o viaţă cât se poate de normală şi că în clădirea în care locuieşte nu mişună agenţii poliţiei secrete. L-am văzut pe preşedintele uneia dintre ţările cele mai influente ale lumii occidentale, părăsind, odată ce a ieşit la pensie, reşedinţa oficială şi întorcându-se în apartamentul pe care îl ocupa pe când nu era decât un avocat. Oamenii simpli pe care îi întâlnea pe stradă conti­nuau să îi arate respect şi simpatie celui care fusese preşedintele lor. Dar acest fost înalt personaj nu se gândea o clipă să se lăfăie până la sfârşitul vieţii pe cheltuiala contribuabililor.

A fost pentru mine o descoperire cât se poate de neaşteptată. Am înţeles atunci că lectorii mei din Occident consideră această stare de lucruri ca fiind absolut normală şi că nu îşi ima­ginează că ar putea fi altfel. Este ceea ce m-a făcut să scriu acest capitol.
CINE E FERICIT ÎN URSS?
Toţi elevii Uniunii Sovietice învaţă pe dinafară, la ora de literatură rusă, un poem de N.A. Nekrasov, revo­lu­ţio­nar democrat din secolul al XIX-lea, poem intitulat "Cine e fericit în Ru­sia?". Se povesteşte despre şapte ţărani plecaţi în căutarea omului care are o viaţă fericită în Rusia. În cele din urmă se constată că sigurul om fericit este tâ­nărul Grişca Dobrosklonov, luptător re­voluţionar, căruia destinul îi rezer­vă totuşi "ftizia şi Siberia". La început, elevii nu înţelegeau prea bine în ce constă fericirea lui Grişca. Dar înţeleg apoi rapid că Grişca este campionul unei cauze care nu va pieri, pentru că Revoluţia va reuşi să triumfe. Astfel, avem un răspuns foarte clar la întrebarea pusă. Cine e fericit în Rusia? Nomenclaturistul.

Nu este o surpriză pentru elevul so­vie­tic, în măsura în care această stare de lucruri nu mai poate fi ascunsă po­po­rului. Desigur, nu se vorbeşte în URSS despre numeroasele maşini care îi sunt oferite lui Brejnev prin ţă­ri­le pe unde trece, dar toată lumea poa­te vedea baletul maşinilor ZIL, al Tchaikas ce îi duc pe demnitarii Partidului, confortabil instalaţi pe ban­che­te. Presa sovietică ignoră magazi­nele în care nu se plăteşte decât în va­lută şi secţiunea rezervată a GUM-ului (Glavniy Universalniy Magazin) dar, în timpul marii sale curse după produse disponibile, consumatorul so­vie­tic s-a lovit de multe ori de un portar cu mină sumbră, postat în faţa vreunuia dintre aceste misterioase punc­te de vânzare şi care i-a adresat or­di­nul "circulaţi". Dolce vita nomen­cla­tu­rii nu mai scapă acum nimănui. Ceea ce este încă un secret este dimen­siunea acestor privilegii şi nişte detalii anume care i-ar putea interesa pe cetăţenii curioşi. Şi este motivul pen­tru care Nomenclatura se stră­du­ieş­te să îşi justifice teoretic modul de viaţă, nu însă fără a cădea în contradicţie.

Citez: "În Uniunea Sovietică mai exis­tă în prezent diferenţe importante la nivelul salariilor primite de diferitele categorii de funcţionari apar­ţinând aparatului de Stat. Pri­mesc un salariu mai mare cadrele su­pe­rioare care deţin atribuţiuni importante şi deci o mai mare responsabili­ta­te şi cărora le sunt recunoscute competenţe deosebite atât la nivelul afa­c­e­­rilor, cât şi la nivelul politicii.

Din punc­tul de vedere al efectivelor, aceas­tă categorie nu reprezintă decât un procent foarte scăzut în raport cu alţi colaboratori ai aparatului de Stat." Această descriere nu e lipsită de rea­lism. Mai întâi se constată, într-ade­văr, o disproporţie importantă între câş­tigurile unui nomenclaturist şi cele ale unui salariat obişnuit; membrii săi se deosebesc de oamenii obiş­nuiţi prin aceea că sunt de încredere în politică; în sfârşit, Nomenclatura reprezintă o elită foarte restrânsă ale cărei efective sunt practic insignifiante în raport cu marea masă a altor lu­crători. Un singur lucru omit au­to­rii: că toate aceste adevăruri nu pri­vesc doar aparatul de Stat, ci, mai ales, aparatul de Partid.

Un articol din Pravda intitulat "Ra­port între muncă şi consum" încearcă să aducă o justificare teoretică acestei stări de lucruri: "Munca nu consti­tuie încă pentru toţi cetăţenii sovietici o ne­voie primară. De unde necesitatea stimulentelor materiale."

Ar trebui, mai degrabă, să se spună, logic, că stimulentele materiale nu sunt indispensabile decât celor care nu consideră încă munca drept o ne­voie primară. Pentru că, dacă ar fi să credem Pravda, există deja o categorie de cetăţeni sovietici care nu au nevoie de stimulente. Şi de unde pro­vin ei dacă nu din rândurile celor care construiesc cu cea mai mare determinare societatea comunistă, deci din avangarda, din rândurile Nomenclaturii? Logic, aceşti lucrători ar trebui să se lipsească de stimulente materiale.

Nu trebuie căutată nici o ironie în acest silogism. Concluzia pe care o tra­gem corespunde foarte exact concepţiilor exprimate de Marx şi Lenin, pentru care cadrele conducătoare nu ar trebui să primească o remuneraţie su­perioară aceleia a unui muncitor calificat. Această concepţie este concretizată în deciziile lui Lenin legate de "salariul maxim în Partid": retri­bu­ţia unui membru al Partidului nu ar trebui să depăşească un anumit prag, destul de scăzut. După Lenin, ar fi bine să se menţină "o vreme" salarii mai ridicate pentru "specialiştii burghezi", care, prin natura lor venală, sunt gata să contribuie contra cost la edificarea comunismului pe care totuşi îl de­tes­tă. Cum se face atunci că avangarda clasei muncitoare începe să ceară nu mai puţin, ci, dimpotrivă, mult mai mult decât "specialiştii burghezi" în lă­comia lor? Pravda nu aduce un răs­puns acestei întrebări.

Or, iată că oamenii de litere vin în sprijinul teoreticienilor Partidului, înţepeniţi în contradicţiile lor. Se stră­duiesc să inoculeze sovieticului me­diu ideea că activitatea unui supe­rior este un lucru din care el, simplu mun­citor, nu înţelege o iotă, şi că oricum este nepotrivit să vrea să se compare cu Nomenclatura.

Poetul Serghei Mihalkov, cunoscut pentru remarcabila lui slugărnicie faţă de autoritate, a compus, în acest spi­rit, o fabulă intitulată "O pâine câş­tigată cu greu". Simplul cetăţean so­vie­tic este descris aici ca un cal de po­vară "care aduce ovăzul şi duce gu­noiul", nomenclaturiştii, în ceea ce îi priveşte, sunt comparaţi cu nişte "pur-sânge" care, după cum remarcă umil poetul, "au tot ce le trebuie potrivit rangului lor". În orbirea sa, calul de tracţiune începe să fie invidios pe cei din urmă. Foarte rău, cum se va vedea ulterior: el nu îşi dă seama de dificultăţile cursei. În concluzie, bardul nostru ridică un index ameninţător: "Astfel îşi permit să îi judece/ Ba chiar să îi invidieze/ Pe cei care sunt cu­noscuţi/ Pentru stilul lor de viaţă."

Cetăţeanul sovietic nu ar putea să îşi permită vreo părere cu privire la stilul de viaţă al acestor oameni; el trebuie să se concentreze să îi aducă ovăz calului Nomenclaturii şi să-i ducă bălegarul.

Accentele acestei lire devotate No­menclaturii însoţesc un cor de ideologi ai Partidului, care afirmă că ani­ma­lul de povară are concepţii mic-bur­gheze nedemne de un comunist, că principiul de bază al socialismului sună aşa: "Fiecare după capacitatea sa, fiecare cu munca sa" şi că, aşa cum no­tase deja Marx, există sarcini simple şi sarcini complexe. Ideologii nu evo­că, în acest context, ceea ce Marx a spus, realmente, despre retribuţia muncii furnizate.

Nomenclatura însăşi ştie perfect că se abate de la teoriile lui Marx şi de la testamentul politic al lui Lenin. Iată de ce se străduieşte să ascundă de popor, ca şi cum ar fi o boală ruşinoasă, rea­li­tăţile acestei dolce vita. A existat, în vremea Renaşterii, un Boccacio care să-i demaşte pe impostori. Nomencla­tura îşi mai aşteaptă încă un Boccacio al său.

Dar faptul că doar nomenclaturiştii sunt fericiţi în Rusia începe să se ştie. Zvonul trece de gardul conacului de Stat, de rândurile strânse ale serviciului de protecţie al KGB-ului, de zi­du­rile de cenzură ale Partidului. Vom da aici detalii despre situaţia materială a Nomenclaturii, detalii care trec dincolo de ceea ce poate şti un sovietic mediu, fără a mai vorbi de ceea ce poate şti despre acest aspect un străin.

Să luăm exemplul unui funcţionar aflat la mijlocul scării ierarhice a Nomenclaturii, să spunem, un şef de sector care munceşte la Comitetul Central al PCUS, şi să comparăm si­tua­ţia sa cu aceea a unui sovietic mediu pe baza statisticilor - atunci când acestea există - şi pe baza experienţei noastre cotidine - atunci când acestea ne lipsesc."
Traducere din limba franceză de Eliza Dumitrescu