x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Notiţe la nota Securităţii

0
25 Mar 2009 - 00:00
Notiţe la nota Securităţii


Livius Ciocârlie, conferenţiar în specialitatea literatură franceză la Facultatea de Filologie din Timişoa­ra, era urmărit de Securitate din 1966. A aflat abia în 1989.



Vizite impredictibile
"Am început să ştiu pentru că în urma unei convorbiri cu Nicolae Manolescu, la el acasă, în legătură cu acţiunea de protest pe care încerca s-o pună la cale Mircea Dinescu, a apărut la Universitate un ins despre care, ulterior, am aflat că avea în grijă Uniunea Scriitorilor", poves­teşte cunoscutul literat.

Cel care se deplasase la Timişoara era nimeni altul decât Victor Achim, ofiţerul de Securitate care răspundea de Uniunea Scriitorilor. "Venise ca să mă influenţeze - îşi aminteşte neobişnuita întâmplare criticul Livius Ciocârlie -, adică să mă con­vingă să nu particip. Avea o idee simpatică. Recunoştea că existau motive de nemulţumire, însă acestea trebuiau aduse la cunoştinţa Marii Adunări Naţionale, nu a străinătăţii. Am stat cu el de vorbă şi n-au fost mulţumiţi.

A doua zi a venit la mine acasă Radu Tinu, aţi auzit probabil de el, era adjunctul Securităţii locale. În cameră - care avea trei pereţi afară -, erau 7 grade. Nu mai intram din octombrie până în martie în camera aceea. Dar pe el l-am primit acolo. A dârdâit bietul om în veston şi cămaşă, în timp ce eu eram încotoşmănat cu 7 pulovere.

Venise să-mi spună să nu mai pretind că nu ştiu despre ce era vor­ba. Încercasem să evit discuţia cu bu­cureşteanul spunându-i: «E posibil ca Dinescu să pomenească de mine, dacă aşa ziceţi, fiindcă suntem prieteni şi contează pe participarea mea, dar eu nu ştiu nimic». Iar Radu Tinu: «Nu mai spuneţi că nu ştiţi. Ştim ce-aţi vorbit cu Manolescu». Lucru interesant, din convorbirea - reprodusă în dosar - lipseşte această frază. Poate că omul n-ar fi trebuit să divulge că Nicolae Ma­no­lescu era urmărit.

Şi mai in­teresant: lipseşte din spusele celui ve­nit de la Bucureşti următoarea fra­ză (apro­ximativ): «Tovarăşe pro­fe­sor, o să ne mai întâlnim peste câteva luni, şi o să recunoaşteţi atunci că nu era nevoie de ce vreţi dumneavoastră să faceţi.» Eu, să­racul, nu voiam sau, mai exact, nu aveam de gând să îndrăznesc nimic! M-au respectat mai mult decât aş fi meritat. Fraza era am­biguă. Poate nu voia să spună decât că partidul avea să îndrepte neajunsurile care ne ne­mul­ţumeau. Însă faptul că a fost eliminată te duce cu gândul la un eventual mesaj, care nu trebuia cunoscut de şefii lui. Un fel de: «Potoliţi-vă că ce trebuie să se întâmple se va întâmpla»."

Armura Europei Libere
Să dateze cu precizie acele întâl­niri, îi vine greu după 20 de ani. În cele trei dosare aflate în arhivele CNSAS sunt două convorbiri cu Manolescu. Una - la sfârşitul lui 1988, iar cealaltă - la începutul lui 1989.

I s-a întâmplat ceva după discu­ţiile cu ofiţerii Securităţii Achim şi Tinu? "Niciodată nu mi s-a întâm­plat nimic, răspunde interlocuto­rul. Tot repet o părere, fără să im­presionez pe nimeni. Mă scoate din sărite când se-ncearcă să se sus­ţină că Epoca Ceauşescu a fost cea mai rea. A fost foarte rea din punct de vedere material; nu aveam ce mân­ca şi era frig în casă. Dar închipuiţi-vă că pe vremea lui Dej ei ar fi crezut că sunt spion! Ce s-ar fi întâmplat? Ar fi aşteptat 8-9 ani de zile să vadă, să facă tot felul de manevre, ca să se lămu­rească?... Păi, m-ar fi băgat la închi­soare şi nu mai ieşeam de acolo. N-am păţit nimic fiindcă se schimbase politica lor. Voiau să ştie ce se-ntâmplă şi să prevină, dar se fereau să reprime înainte ca pericolul să devină evident. Ceea ce nu vrea să se spună că deveniseră mai cumsecade. În decembrie 1989 s-a văzut cât de cumsecade erau. Fapt este că n-am păţit niciodată ni­mic."
Nu pot să trec peste a-mi comunica observaţia că detaşarea cu care vorbeşte despre fantoma şi realitatea Securităţii e rară. Când veneau însă la tine astfel de me­sageri, cum să rămâi impasibil? În cotidianul obişnuit simţeai, de altfel, o spaimă anume - dar "dacă...", ce ţi se-ntâm­plă şi ce ţi-ar face... "Spaima era mare şi tocmai pe asta contau, admite interlocutorul. Şti­au să ne inducă sentimentul de pericol, dar şi noi ne grăbeam să ne speriem. Mai lucid privind lu­crurile, altfel ne-am fi comportat."

Livius Ciocârlie avea însă şi un anume "antrenament". Din dosa­rul lui adus la CNSAS a aflat că fu­se­se demult "pus sub lupa" Securităţii. A ajuns urmărit ca presupus "spion" datorită scrisorii tri­mise ataşatului cultural al Amba­sadei Franţei la Bucureşti de către un lector francez. După un stagiu la Universitatea din Timişoara, acela remarca pozitiv cuplul Cio­câr­lie. Numai cu ei "se putea sta de vorbă" scrisese el, ex­presia dobân­dind sensul de avertisment pentru Securitate.

Cel mai greu moment în relaţiile lui Livius Ciocârlie cu Securitatea e legat tocmai de mă­su­rile plănuite de numita insti­tuţie după acea recomandare. Prin 74, după ce avusese o bur­să în Franţa, au încercat să-l raco­leze. "Îmi vorbeau ca unui «patriot». Lectorul francez era spion, iar noi trebuia să profităm de faptul că el mă credea favorabil lui. Urma să-l supraveghez. Bineînţeles că am refu­zat. M-au chemat de două ori (...) Atunci mi-am dat seama că nu obţin nimic şi, luându-mi inima în dinţi, le-am spus că nu mai vorbesc cu ei decât arestat. S-au supărat foc, s-au comportat ca nişte oa­meni jigniţi: «Noi am crezut că sunteţi patriot». Şi s-au dus. N-am avut nimic de sufe­rit. Cum zic, episodul nu apare în dosar decât în spusele unor informatori. Unul, care voia să-mi facă rău, pretindea că m-aş fi plâns că fuseseră brutali. Nu era adevărat. Fuseseră insistenţi, nu mai mult. Iar mai târziu, când a început să se vorbească despre mine la Europa Libe­ră, am devenit invulnerabil."

Scriitorii şi Securitatea
Nu tot ce scrie într-un dosar este adevărat. Şi multe adevărat-întâm­plate n-au fost consemnate. Decep­ţionaţi de "dovezi" au rămas toţi care şi-au consultat dosarele de la CNSAS. "Se şterg toate numele care apar", explică Livius Ciocârlie. "Pâ­nă şi acelea ale informatorilor care, din când în când, sunt de­con­spi­­rate de câte un ofiţer se şterg. E drept, acestea sunt puţine. Ori­cum, lectura devine dificilă. De exem­plu, se dă o listă cu «Legătu­ri­le obiectivului printre scriitorii din Bucureşti» şi toate sunt şterse."

Ai zice, citind-o azi, că şi trans­cri­erea convorbirii telefonice dintre Livius Ciocârlie şi Nicolae Ma­nolescu din 25 martie 1989 e "be­nignă" - o conversaţie între doi li­te­raţi ce împărtăşesc zvonurile breslei. Va fi folosit, probabil, Securităţii la întocmirea vreunui raport despre "starea de spirit." Dar ce stare de spirit când asimetria dintre vorbă şi faptă - catalogată de psihosociologi ca "disonanţă cognitivă" printre fenome­nele sociale de dezechilibru -, era tot neschimbată? "Majoritatea in­te­lectualilor noştri au trăit potri­­vit unei duble contabilităţi, reflec­tează Livius Cio­câr­lie. Jucau, cu mai mult sau mai puţin sârg, rolul de oameni dacă nu neapărat devo­taţi partidului, măcar stând în ban­ca lor, deloc dispuşi să se angajeze într-o critică riscantă a regi­mului.

Cu pu­ţine excepţii, nu credeau, ci se prefăceau. Şi, oricum, nu erau frustraţi în aşteptările lor, nu aveau sentimentul de revoltă din cauza prăbu­şirii unui ideal, sentiment de natură să-i facă să reacţioneze. A existat numai mo­mentul acela al discursului din 1968 când, fără ca eu să mă simt so­lidar cu ei, destui intelectuali au fost alături de Ceau­şescu până la a cere să fie primiţi în partid. De în­ţeles, puteam să înţeleg. La rigoa­re, se putea face o distincţie între două pericole: comunismul şi ruşii. Acei intelectuali au fost en­tu­ziasmaţi de lovitura pe care Ceau­şescu le-o dădea ruşilor. Eu, însă, fusesem crescut într-un spirit de osti­litate care mă făcea să nu am încredere în nimic din ce venea dinspre partid. Fapt este că nu mult după aceea am redevenit soli­dari în condamnarea regimului.

Din păcate, a fost în cea mai mare parte o condamnare tăcu­tă. Pro­blema noastră era de a stabili în ce măsură acceptam să ne compromitem şi nu aceea de a ne împo­trivi. Repet, însă, că fără o muncitorime evoluată într-o ţară lipsită de tradiţii industriale, mare lucru nu se putea reuşi. De aceea s-a şi rămas la excepţii, la dizidenţi. E drept, în Un­garia s-au format cercuri de dezbateri, incomode pentru regim, dar acestea au fost tolerate deoarece exista amintirea re­voltei din 1956. Aceasta a obligat autorităţile să fie prudente şi concesive. La noi n-a fost cazul. Ca atare, intelectualul nostru s-a mul­ţu­mit, când nu era oportu­nist, să trăiască în paranteză. Să fie lăsat în pace. Exista un fel de contract so­cial tacit: voi ne lăsaţi să ne scriem cărţile, noi nu scriem în cărţi nimic din ce nu vă convine vouă. Cam asta se întâmpla cu scriitorii."

...Şi cărţilor acelora părea să nu le pese de lumea dimprejur, nici de con­diţia celor ce nu erau intelectuali... "Aşa e", preia interlocutorul co­men­tariul meu. "Nouă ne păsa, ne simţeam implicaţi, dar cărţilor noastre nu le păsa. Ele erau esteti­ce, nu est-etice. Sigur, a existat formula romanului politic. Era însă am­biguă. În cea mai mare măsură, se critica ce se putea critica. Ce era permis. Adică, perioada Gheor­ghiu-Dej. Restul era lăsat pe seama aluziilor, a şopârlelor. Între timp, se dărâmau biserici, se desfigurau oraşe, se strica totul, se trăia în mizerie, iar noi răbdam. Una peste alta, atitudinea noastră a fost una de revoltă mocnită sau, altfel spus, de iresponsabi­litate."
Citeşte mai multe despre:   special,   securităţii

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de